Un ultim sat al deportaţilor: Fundata

Fundata, sat de deportaţi. În imagine, casă din timpul deportaţilor în Bărăgan.
Fundata, sat de deportaţi. În imagine, casă din timpul deportaţilor în Bărăgan. (Epoch Times România)

În pofida renumelui de „Grânar al Ţării”, Bărăganul nu este un ţinut prea ospitalier, având cea mai mare diferenţă dintre temperaturile de iarnă şi de vară din România; de aceea, are şi cea mai mică densitate a populaţiei dintre toate zonele ţării. Cu toate acestea, nimeni nu l-a numit, până în anul 1951, „Siberia României”. Acest tragic renume i-a fost adăugat nu doar din pricina climei aspre, ci şi pentru că a devenit pentru câţiva ani tărâm al deportaţilor sau, în graiul local, al surghiuniţilor.

„Siberiada românească” a fost pusă la cale de Securitate, care, în anul 1950, a finalizat planul de deportare din regiunea de graniţă cu Iugoslavia „a elementelor care prezintă un pericol prin prezenţa lor în zonă”. În contextul încordării relaţiilor dintre România şi Iugoslavia, în anul 1948, urmând modelul sovietic, Ministerul de Interne al Republicii Populare Române a dat, la 15 martie 1951, următorul decret: „Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifica prezenţa în aceste centre, precum şi mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările lor faţă de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor în cauză li se va putea stabili domiciliul obligator în orice localitate”.

Erau vizaţi 40.320 de locuitori din Vestul României. Securitatea i-a clasificat astfel: 1130 - cetăţeni străini, 8.477 - basarabeni, 3.557 - macedoneni, 2.344 – persoane care colaboraseră cu armata germană în timpul războiului, 257 – germani, 1.054 – „titoişti”, 1.218 – persoane cu rude care fugiseră în străinătate, 367 – persoane care ajutaseră rezistenţa anticomunistă, 731 de „duşmani ai regimului socialist”, 19.034 – chiaburi şi cârciumari, 162 – foşti moşieri şi industriaşi şi 341 de „criminali deţinuţi”. Numărul total includea şi 590 de persoane care locuiau în afara zonei de frontieră. În cadrul acestui plan diabolic, toţi cei vizaţi trebuiau strămutaţi în zona Ialomiţei, din Bărăgan, şi în zona Brăila – Galaţi.

Deportările au început în noaptea de Rusalii, 17 – 18 iunie 1951, şi au fost efectuate de peste 10.000 de militari mobilizaţi, ofiţeri şi soldaţi, sub comanda generalilor Mihail Burcă şi Eremia Popescu, din conducerea Ministerului de Interne. Pentru transportul deportaţilor a fost nevoie de 2.656 de vagoane de tren şi 6.211 de autocamioane. Atunci au fost luaţi cu forţa şi duşi în Bărăgan români, aromâni, germani, sârbi, bulgari, refugiaţi din Basarabia şi din Nordul Bucovinei. Aceasta a fost a doua mare deportare din istoria României, după deportările din ianuarie 1945, când peste 70.000 de oameni au fost deportaţi în Uniunea Sovietică.

Fundata, singurul sat de foşti deportaţi, din judeţul Ialomiţa, care nu a fost desfiinţat după 1956, aparţine de comuna Perieţi şi este situat la câţiva kilometri de lacul şi de halta C.F.R. Fundata. Cercetând oamenii şi satul la faţa locului, am aflat de la un bătrân că deportaţii din Banat trebuiau duşi pe malul lacului Fundata, dar pentru că urmau să lucreze la Gospodăria Agricolă de Stat (G.A.S.) Perieţi, au fost coborâţi din tren la halta cu acelaşi nume. Am aflat şi alte amănunte: între 1951 şi 1956, călătorii nu aveau voie să se urce în tren la gara din Perieţi, aflată lângă satul întemeiat de deportaţi, ci doar să coboare! Totuşi, unii surghiuniţi izbuteau să mai plece la cumpărături, deşi în Fundata bântuiau 16 miliţieni pedeştri şi cinci călare.

Satul este tipic câmpiei, dar casele sunt mai prăpădite decât cele din alte aşezări ialomiţene. Se simte sărăcia. Oamenii au rămas bănuitori, chiar şi cei care au venit aici după 1956, când deportaţilor li s-a permis să plece încotro au văzut cu ochii. La intrarea dinspre gară, atrage atenţia un monument înălţat „În amintirea celor 12.798 familii, totalizând 40.320 persoane, cărora li s-a stabilit domiciliul obligatoriu, în anul 1951, în 18 localităţi din Bărăgan”.

Din cinci localităţi, întemeiate de surghiuniţi în actualul judeţ Ialomiţa, a mai rămas doar Fundata, deşi comuniştii au încercat să-i şteargă urmele şi acesteia. Relatările celor care, din diferite motive, n-au mai plecat din „Siberia României”, sunt cutremurătoare.

Când am stat de vorbă cu Tamara Latutovici, avea 83 de ani, dar, în pofida încercărilor prin care trecuse, se ţinea destul de bine. Era refugiată, din anul 1944, din satul Briceni, din fostul judeţ Hotin. La intrarea Armatei Roşii în România, s-a ascuns, cu soţul ei, tot refugiat, prin păduri, prin mânăstiri, fiindcă ruşii vroiau să-i ducă înapoi, peste Prut. Au rătăcit prin judeţul Vâlcea. Reuşind să-şi facă rost de acte de identitate, au primit, la reforma agrară din anul 1945, 5 ha, fiind stabiliţi la Jamul Mare, chiar lângă frontiera cu Iugoslavia. În 1951, au fost ridicaţi, împreună cu fetiţa lor de doar doi ani, şi li s-a stabilit domiciliul obligatoriu la Fundata. Mai întâi au stat într-o colibă, apoi într-un bordei. Până toamna, şi-au făcut o cameră din chirpici. După 1956, aproape toţi românii, aromânii şi şvabii din Banat au plecat din Fundata. Soţilor Latutovici şi celor care mai rămăseseră aici li s-au oferit locuinţe la Slobozia, dar ei nu au mai vrut să plece nicăieri. Abia după Revoluţia din Decembrie 1989 a fost electrificat şi satul Fundata...

Când am fost acolo, Ion Ciomârtan, alt refugiat, din Sălcuţa, de lângă Tighina, împlinise 95 de ani. „La noi, în Bugeac, este un hotar vestit, Valul lui Traian, de la Nistru până la apa Cogâlnicului, dar Bărăganul nu are hotar”, spunea Ion Ciomârtan. Trecuse cam prin aceleaşi întâmplări ca soţii Latutovici şi alţi refugiaţi de peste Prut. Evadase de sub nasul sovieticilor, ajunsese în Bărăgan (!), iar în primăvara anului 1947 se stabilise la Lovrin, pe lângă Jimbolia. Se ţinuse tare, sfidând autorităţile comuniste chiar şi în timpul domiciliului obligatoriu. Nimeni nu a mai izbutit să-l convingă să mai plece din Fundata. Acolo era viaţa lui, cu multele necazuri şi cu puţinele bucurii...

Fundata nu este sat, ci lacrimă pe faţa Bărăganului, pe care lumina aprigă a Soarelui de acolo încă nu a uscat-o, păstrând-o ca pe o rouă peste seceta istoriei recente a României, ce aşteaptă o ploaie curată, justiţiară.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Cultură