Iadul, experimentat la Piteşti

După cum e prezentat în mai vechi şi mai noi credinţe, iadul nu poate fi mai rău decât a fost la penitenciarul Piteşti , în intervalul 1949-1951, unde minţi criminale au avut în vedere în principal studenţii. A fost cel mai crunt experiment din România comunistă, şi se estimează că peste o mie de tineri au fost maltrataţi, umiliţi şi schingiuiţi.

După cum se exprimă unii dintre puţinii supravieţuitori de astăzi, ”experimentul Piteşti a constituit unul dintre cele mai grele tributuri plătite de poporul român împotriva bolşevizării ţării”.

Primele stadii ale ”reeducării”s-au desfăşurat la închisoarea din Suceava, fiind în scurtă vreme însuşite la Piteşti, şi cu o intensitate mai mică, la Gherla. Formula aleasă a fost folosirea unui grup de studenţi, în frunte cu Eugen Ţurcanu, la instrumentarea torturii pentru ”reeducarea ideologică”. Acest Ţurcanu, şeful grupului de supraveghetori format tot din deţinuţi politici, fusese student la Universitatea din Iaşi, membru al Gărzii de Fier, apoi pentru scurt timp şi membru al P.C.R..

Probabil la ordinele comandantului Securităţii, Alexandru Nicolschi (pe numele său adevărat Boris Grunberg), ale colonelului Czeller de la Direcţia Penitenciarelor şi sub directa supraveghere a ofiţerului politic Iţicovici Marina, Ţurcanu a ales un grup unit, format din ”veteranii” trecuţi prin ”reeducare”, ca asistenţi pentru îndeplinirea sarcinilor politice, grup numit Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste (ODDC).

Întâiul val de deţinuţi de la Suceava, care trecuseră prin ”iniţiere”, a fost adus la Piteşti, unde tratamentul, iniţial ceva mai uman, a devenit subiectul unor restricţii dintre cele mai severe, situaţia deteriorându-se rapid în iunie 1949. Aşa-zisele încercări de ”reeducare”, efectuate sub egida autorităţilor comuniste, sunt cunoscute sub denumirea de ”Experimentul Piteşti” sau ”Fenomenul Piteşti”.

Acest experiment a avut în vedere administrarea zilnică a unor bătăi şi schingiuiri sălbatice, cu scopul de ”a reeduca total” deţinuţii politici, majoritatea studenţi, membri în grupări interzise de comunişti, ca Partidul Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal, precum şi cei inspiraţi de Garda de Fier.

Esenţa metodei întrebuinţate la Piteşti a fost transformarea victimelor în călăi, tortura putând fi apreciată drept un simplu mijloc, nu un scop. Adevăratul scop al experimentului era de fapt, conform principiilor leninist-staliniste în interpretarea P.C.R., lepădarea convingerilor politice şi religioase ale deţinuţilor, şi în cele din urmă alterarea personalităţii lor până la punctul completei obedienţe.

Estimările totale, în privinţa numărului celor care au pătimit acolo, merg până la 5.000. ”Experimentul Piteşti” este considerat a fi cel mai mare şi mai intensiv program de spălare a creierului, prin schingiuiri, din tot blocul comunist răsăritean! Este ceva de neimaginat pentru cei care şi-au ispăşit pedepsele în alte închisori, dar mai ales pentru cei care nu au fost întemniţaţi niciodată.

Procesul a implicat pedepse psihologice, de obicei prin umilire, precum şi tortură corporală. Pe lângă bătăile cumplite primite regulat, deţinuţii erau obligaţi să se tortureze reciproc, pentru a descuraja loialităţile de dinaintea întemniţării. Gardienii îi forţau să participe la sesiuni programate sau ad-hoc de instruire politică, cu subiecte de felul materialismului dialectic şi istoria Partidului Comunist (Bolşevic) al Uniunii Sovietice de I. V. Stalin, de obicei însoţite de abuzuri fizice aleatorii şi îndemnuri la demascare pentru diferitele abateri reale sau închipuite.

Toate victimele experimentului au fost la început trecute printr-un interogatoriu, în timpul căruia tortura fizică a fost aplicată ca mijloc de a dezvălui detalii intime din viaţa personală a fiecăruia, procesul fiind denumit ”demascarea externă”. Prin urmare, deţinuţii erau forţaţi să dezvăluie toate amănuntele presupuse tăinuite în interogatoriile anterioare. Cu nădejdea că vor scăpa de bătăi şi de schingiuiri, mulţi deţinuţi au ”recunoscut” vini şi păcate imaginare. A doua etapă era ”demascarea internă”, ce avea ca obiectiv darea în vileag a numelor celor care se purtau mai puţin brutal sau oarecum îngăduitor faţă de cei întemniţaţi.

De asemenea, era aplicată umilirea publică, de obicei în a treia etapă, aşa-zisa ”demascare morală publică”, la care deţinuţii erau forţaţi să denunţe toate convingerile, ideile şi valorile personale. Aceştia erau siliţi să accepte ideea că membrii propriilor familii avea tot soiul de trăsături criminale, groteşti. Tot ei au fost siliţi să scrie autobiografii false, care cuprindeau diferite instanţe de comportament pervers, printre care chiar violul şi incestul, deşi nici vorbă să fi fost adevărate!

S-a observat că metodele întrebuinţate de ODCC erau derivate din principiile controversate ale pedagogiei şi penologiei sovieticului Anton Makarenko, socotit pe atunci ”cel mai mare pedagog al tuturor timpurilor”, referitoare la reabilitare. Cel puţin o dată, Makarenko a fost citat ca inspiraţie de însuşi Ţurcanu.

Penitenciarul de la Piteşti asigura şi o selecţie preliminară pentru lagărele de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, Ocnele Mari, Aiud, Gherla, Târgu Ocna, Râmnicu Sărat, Târgşor şi altele, unde echipe de foşti deţinuţi urmau să continue sinistrul experiment. În temniţa de la Piteşti, au murit în urma schingiuirilor la care au fost supuşi, între 100 şi 200 de deţinuţi, fără a se şti deocamdată numărul total al acestora. Oricum pricina morţii era falsificată în certificatul de deces, pentru a nu rămâne mărturii posterităţii.

Cu prilejul unor întâlniri ale supravieţuitorilor ”experimentului Piteşti”, am cunoscut câţiva dintre ei, pe care doar ascultându-i şi te înfiorai, darămite să mai treci şi prin ce au trecut ei. De cele mai multe ori m-am întâlnit şi am discutat cu dr. Nicu Ioniţă, care fusese arestat la vârsta de 25 de ani, pe când era preparator la Institutul de Medicină din Iaşi, şi condamnat la şase ani de închisoare, acuzat, pe baza articolului 209, de ”uneltire contra ordinii de stat”.

Trecuse prin închisorile Galata şi Suceava, apoi prin Jilava, Piteşti şi prin lagărele de muncă forţată. A fost unul dintre puţinii care au reuşit să nu cedeze torturilor bestiale ale colegilor, dar, evident, rămăsese profund marcat, îndeosebi de ”experimentul Piteşti”. Am notat mai multe mărturii despre acel infernal ”experiment”, unele dintre ele fiind publicate apoi chiar de autorul lor. Iată ce-şi amintea de la Piteşti dr. Nicu Ioniţă:

”Ne culcam la ordin, întotdeauna după miezul nopţii şi după reguli bine stabilite: întinşi pe spate, înveliţi cu pătura până sub bărbie, cu mâinile pe pătură, drept pernă aveam gamela. Orice încercare de a-ţi modifica poziţia din cauza durerilor musculare sau osoase era imediat amendată cu o lovitură de ciomag şi chiar mişcările involuntare din timpul somnului, din cauza coşmarurilor, erau sancţionate tot cu o lovitură de ciomag din partea celor care ne supravegheau somnul”.

Din păcate, cei mai mulţi dintre mutanţii torţionari au scăpat nepedepsiţi... Cum a fost posibil şi mai ales cum pot unii regreta epoca iadului pe pământ?