Istoria comunismului (XIII)

(MICHAEL KAPPELER / AFP / Getty Images)

Aşteptând sfârşitul

Cu simţul de observaţie pe care l-a avut întotdeauna, folclorul nostru a surprins exact ce s-a întâmplat în România după evenimentele din Decembrie 1989:

Comunismu’ n-o muritu,

Doar o ţâr’ s-o hodinitu.

Ceea ce este foarte adevărat, căci, după cum se ştie, eşalonul doi al activiştilor de partid a preluat puterea în România, precum şi în alte ţări ex-comuniste. Totuşi, privind retrospectiv, cine s-ar fi aşteptat, la începutul anilor ’80, că, măcar oficial, comunismul se va prăbuşi în Europa de Est, cine ar fi crezut că se va spulbera Uniunea Sovietică?

Au fost totuşi câţiva pământeni care au prezis sfârşitul comunismului, dar cea mai apropiată de adevăr pare a fi fost Helene Carrere d’Encausse, cu volumul ”Imperiul spulberat / Revolta naţiunilor în URSS”, apărut în 1978, la prestigioasa editură Flammarion din Paris.

Autoarea a ales ca motto al cărţii două declaraţii făcute la cel de-al XXV-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, apărute în ziarul ”Pravda”, la 27 februarie 1976, de şefii de partid din două republici unionale: 1. Şaraf Raşidov: ”Uzbecii, ca toate popoarele noastre, egale între ele, au un frate mai mare – este marele popor rus”; 2. Eduard Şevarnadze: ”Tovarăşi, numim Georgia Ţara Soarelui. Dar, pentru noi, adevăratul Soare nu a răsărit la Est, ci la Nord, în Rusia: este Soarele ideilor lui Lenin”.

Helene Carrere d’Encausse face o radiografie exactă a ţării care începea de la râul Tisa şi se termina tocmai în Japonia: ”Uniunea Sovietică nu este o ţară asemeni altora. Este aproape un continent în care se regăsesc Europa şi Asia. Uniunea Sovietică nu este un stat asemeni altora. Este aproape un Imperiu, într-o lume în care imperiile au dispărut. Şi nu este, în fine, un stat aşa cum îl descrie legenda sa. Căci legenda spune că Uniunea Sovietică este statul celor ce muncesc, ţărani şi muncitori.

Dar realitatea face ca Uniunea Sovietică să fie, înainte de orice, un stat al naţiunilor. Trăiesc aici mai mult de o sută de naţiuni şi naţionalităţi care vorbesc mai mult de o sută de limbi diferite şi pe care totul le desparte: istoria, rasele, tradiţiile, credinţele. Poporul sovietic este un popor pestriţ, multiplu, în care se amestecă oameni pe cât se poate de diferiţi, atât prin fizic, cât şi prin cultură.

Poporul sovietic este în acelaşi timp balticul de la poalele Europei, uigurul de la poalele Chinei, rusul care a suferit influenţele contradictorii ale acestora, georgianul meridional, eschimosul Marelui Nord şi chiar nomadul din stepa kazahă. Şi mulţi alţii. (…)

Şi tocmai pe oamenii aceştia trebuie să-I cercetezi, să-I studiezi, pentru a şti dacă se află pe calea edificării unei lumi noi, sau dacă, în ciuda rupturii radicale din 1917 şi din epocile care i-au urmat, URSS este o societate asemănătoare celei cunoscute de părinţii lor, o societate în care diferenţele dintre naţiuni prevalează întotdeauna asupra uniformităţii ideilor”. Da, naţiunile au spulberat ”Imperiul Răului”!

S-a afirmat de către unii istorici şi analişti politici că de-abia de la dezastrul nuclear de la Cernobîl s-a hotărât Mihail Gorbaciov să pornească perestroika şi glasnost-ul. E adevărat, însă şi aici a funcţionat spiritul etnic, căci, imediat după acel dezastru, autorităţile sovietice au lansat rachete de împrăştiere a norilor radioactivi care să întoarcă norii radioactivi de deasupra Moscovei şi a altor localităţi din Rusia Europeană, trimiţându-i înapoi, deasupra Ucrainei şi, mai departe, deasupra Bielorusiei şi a Moldovei sovietice!

Acesta era ”fratele mai mare – marele popor rus”, aceasta era ”frăţia” care îl lega de celelalte popoare din Uniunea Sovietică! Pe aceeaşi linie, profeţită de Helene Carrere d’Encausse în ”Imperiul spulberat”, s-a înscris şi destrămarea Iugoslaviei, unde sârbii le conduceau de fapt pe celelate popoare ale federaţiei, care nu au mai putut suporta această inegalitate.

Mai rămâne de văzut ce se va întâmpla cu celelalte aproape 100 de naţionalităţi care mai fac parte încă din Federaţia Rusă… Se va întâmpla oare la fel şi în Republica Populară Chineză, din care fac parte mai multe importante naţionalităţi?

Actuala Chină este compusă, printre alte unităţi administrative, şi din cinci regiuni autonome, fiecare desemnată pentru anumite grupuri minoritare şi două regiuni autonome cu statut special, care au, theoretic, o autonomie mai extinsă. Dar ce drept are China să ţină în captivitate uiguri, mongoli şi tibetani, fiecare cu propriile istorii şi tradiţii? Niciunul.

Pe deasupra, Partidul Comunist Chinez îi controlează pe toţi locuitorii ţării, fără deosebire de naţionalitate, lipsindu-i de drepturi cetăţeneşti. Simţindu-se ameninţat de ideile cu mult mai nobile şi mai tolerante ale practicanţilor Falun Gong, acelaşi partid îi vânează sălbatic pe aceştia, arestându-i, torturându-i şi executându-i. În plus, deţinuţilor Falun Gong li se comercializează organele pentru transplant, barbaria ajungând până la a fi operaţi pe viu!

Pe de altă parte, tocmai ”proletarii”, adică muncitorii, sunt exploataţi sălbatic, muncind în condiţii inumane, pe un salariu de nimic, ceea ce îi permite Chinei să-şi vândă foarte ieftin produsele pe piaţa internatională şi să se laude cu dezvoltarea ei economică spectaculoasă.

Sprijinit pe faţă de Partidul Comunist Chinez este şi sinistrul regim nord-coreean, care conduce aşa-zisa Republică Populară Democrată Coreeană. Mai ”populară” şi mai ”democrată” nici că se mai poate, în viziunea comunistă!

Un editorial din ziarul britanic ”The Times”, redat în ”The Daily Yomiuri”, la 28 noiembrie 2010, descrie perfect acest regim absurd: Văzută din Occident, Coreea de Nord este ”cea mai pură formă de totalitarism pe care mintea umană a inventat-o vreodată. Statul este caracterizat de un cult al personalităţii cvasireligios, o politică oficială de o xenofobie feroce, şi prezenţa unui sistem de lagăre de concentrare. Există raporturi credibile despre experimente chimice făcute pe deţinuţii politici”.

Dintr-o vizită la tovarăşii chinezi şi nord-coreeni împrumutase Ceauşescu nostru - da, al nostru! - un nou stil de conducere, în care cultul personalităţii depăşise orice limită, cel puţin pentru normele europene, chiar şi comuniste.

Nu trebuie ca noi, românii obişnuiţi, să-l avem pe conştiinţă pe acest Ceauşescu, căci el a fost judecat şi condamnat la moarte de tovarăşii lui, pentru că, aşa cum s-a exprimat Ion Iliescu în acele zile, ”întinase idealurile nobile ale socialismului şi comunismului”.

Şi cât s-a chinuit şi se mai chinuie încă Iliescu să lustruiască acele ”idealuri nobile”, să ţină comunismul în viaţă! De, n-a murit încă, dar nici nemuritor nu este…

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Cultură