Istoria comunismului (VI)

Serghei Esenin, autorul cărţii ”Rusia albastră şi fără de leac”
Serghei Esenin, autorul cărţii ”Rusia albastră şi fără de leac” (Epoch Times România)

Zdrobirea elitelor

”Rusia scăldată în sânge” este titlul sugestiv al unui roman celebru, scris de Artiom Vesiolîi, despre Revoluţia Bolşevică din 1917 şi războiul civil care i-a urmat. Grăitor titlu pentru acel răstimp! Cum se ştie, Rusia a dat lumii mari scriitori, dar, ciudat, indiferent de opiniile lor politice, prea puţini au emigrat în vremurile acelea de restrişte.

Unii, printre care şi Aleksei Tolstoi, nu au rezistat în Occident şi, de dorul patriei lor înfuntând orice risc, s-au întors în Uniunea Sovietică. Alţii, dintre cei rămaşi, ca Maxim Gorki şi Vladimir Maiakovski, aşteptaseră Revoluţia, punându-se imediat în slujba comunismului.

Un destin tipic pentru scriitorii propulsaţi şi zdrobiţi de acele evenimente este chiar al lui Artiom Vesiolîi, cu care am început acest episod. S-a născut la 17/29 septembrie 1899 la Samara, pe Volga. Terminând cele patru clase ale şcolii comunale, a lucrat ca muncitor într-o fabrică. În 1917, a devenit membru al Partidului Bolşevic şi a luptat în Războiul Civil de partea Armatei Roşii, fiind rănit în luptele de pe Volga. A fost cekist şi matroz în flota Mării Negre.

La vârsta de 18 ani, Artiom Vesiolîi a debutat cu articole în diverse publicaţii comuniste. Până la marile sale romane, a publicat două piese de teatru, două volume de nuvele şi două scurte romane. În anul 1922, s-a înscris la Institutul de Literatură şi Artă ”Valeri Briusov”, apoi a devenit student al Universităţii din Moscova. În 1932, a publicat romanul ”Volga petrece”.

Cea mai cunoscută operă a lui Artiom Vesiolîi este ”Rusia scăldată în sânge”. Scriitorul care în tinereţe luptase pentru cauza comunistă, care fusese chiar cekist, a devenit victimă a terorii staliniste, fiind arestat în 1936. În 1938, el a murit într-un lagăr de concentrare.

Tovarăşii lui Vesiolîi avuseseră grijă încă din anul 1917 să le pună botniţe artiştilor, chiar cu câteva zile înainte de lovitura de stat din Octombrie. Astfel, între 16 şi 19 octombrie 1917, a apărut, la Petrograd, PROLETKULT-ul, abreviere de la Proletarskie Kulturno Prosvitelnie Organizaţii, creat ca organizaţie ”culturală” de masă de către A. A. Bogdanov şi A. V. Lunacearski, ultimul fiind foarte apropiat de V. I. Lenin. Conform directivelor acestei odioase organizaţii, proletarii trebuie să dispreţuiască arta ”elitistă”, iar artiştii trebuie să exprime instinctul creator al poporului.

Diletanţii care au îmbrăţişat ideile Proletkultului au început să-i atace pe scriitorii consacraţi, de predilecţie pe marele poet Serghei Esenin, acesta fiind numit ”contrarevoluţionar”, ”element oscilant” şi chiar ”duşman”, atribute extrem de primejdioase la acea vreme.

Mai periculos era faptul că unele critici erau făcute chiar în numele Partidului Comunist (Bolşevic) al Uniunii Sovietice. În urma atacurilor, unii dintre scriitorii vizaţi de Proletkult au adresat o scrisoare deschisă C. C. al P. C. (B.) al Uniunii Sovietice, unde se apărau astfel:

”Noi socotim că drumurile literaturii ruse contemporane, deci şi ale noastre, sunt legate de drumurile Rusiei Sovietice, de după Revoluţia din Octombrie. Considerăm că această literatură trebuie să reflecte acea viaţă nouă ce ne înconjoară, în care trăim şi lucrăm. (...) Căile noi ale literaturii sovietice sunt grele, pe aceste căi greşelile sunt de neocolit. Greşelile noastre sunt pentru noi înşine cele mai apăsătoare dintre toate. Dar protestăm împotriva acuzaţiilor neîntemeiate ce ni se aduc.

Tonul ziarelor, ca Na postu (”De strajă”) şi critica lor, care-şi expun părerile ca fiind proprii P. C. din Rusia, abordează activitatea noastră intenţionat preconceput şi nejust. Considerăm necesar a declara că o astfel de poziţie faţă de literatură nu e demnă nici de literatură, nici de Revoluţie şi demoralizează masele de scriitori şi cititori. Ca scriitori ai Rusiei Sovietice, suntem convinşi că munca noastră e deopotrivă necesară şi folositoare ei. (...)”

Printre semnatarii scrisorii se numărau: Aleksei Tolstoi, Olga Forş, N. Tihonov, Vs. Ivanov, V. Kataev, Vera Inber şi, evident, cel mai atacat dintre ei, Serghei Esenin. În 1925, ultimul an al vieţii sale, poetul a scris celebrul poem ”Omul cel negru”, cheia tragicului său sfârşit. În ruseşte, Ciornîi celovek nu înseamnă numai ”Omul cel negru”, ci şi ”Omul în negru”, şi, ca să nu existe dubii, poetul îl aseamănă unui călugăr, al cărui veşmânt e întotdeauna negru. Dar şi uniforma cekiştilor era tot neagră!

Nu este vorba, în acest poem profetic, de motivul străvechi al dedublării umane, prelucrat literar de Gogol, Dostoievski şi de alţii, ci omul negru este un individ real, este chiar cekistul venit să-i propună poetului sinuciderea: ”Ca un călugăr ce la mort a venit”. După mărturiile celor ce l-au găsit pe Esenin spânzurat, trupul său purta urme de torturi, ştreangul era înfăşurat nefiresc în jurul gâtului, iar camera se vedea clar că a fusese percheziţionată.

De altfel, niciunul dintre apropiaţii şi cunoscuţii poetului nu a crezut în ”sinuciderea” lui. Cekiştii însă au distrus orice urmă a implicării lor în asasinarea celui mai mare poet rus modern. Şi, ca nu cumva să se creadă că regimul comunist nu l-a agreat, lui Serghei Esenin i s-au organizat funeralii naţionale. Până şi unii dintre adversarii poetului au fost revoltaţi de această crimă.

De pildă, ca oameni, Esenin şi Maiakovski nu s-au prea înţeles în timpul vieţii. Ca poeţi, erau total deosebiţi; astfel, pentru primul, Rusia era ”albastră”, pentru al doilea era ”roşie”. Dar, în anul următor morţii primului, 1926, Maiakovski a scris poezia ”Lui Serghei Esenin”, unde, printre altele, sugera că nu crede în varianta oficială a sinuciderii:

Nu ne dezvăluie

pricina pierderii

nici ştreangul

nici briceagul;

Pentru totdeauna

de-acum

limba

între dinţi s-a încleştat.

E grav

şi deplasat

să cultivi mistere.

De ce e gravă şi nelalocul ei dezlegarea misterului morţii unui poet? De altfel, nici în sinuciderea lui Vladimir Maiakovski nu a crezut nimeni. Autor al unor poeme comuniste, printre care şi unul foarte lung închinat lui Lenin, Maiakovski a început să fie şi el atacat de presa sovietică. Şi atunci, s-a ”sinucis” şi el.

Dar de unde o fi avut poetul un pistol să se împuşte, când arme aveau doar cekiştii, miliţienii şi militarii? Cu privire la aşa zisa lui sinucidere circulă şi astăzi trista anecdotă cum că ultimele cuvinte ale lui Maiakovski au fost ”Nu trageţi, tovarăşi!”

De unde să fi avut pistolul Galina Benislavskaia, cea mai bună prietenă a lui Esenin în ultimii ani ai vieţii, ca să se sinucidă, în 1926, pe mormântul poetului?

Pe vremea lui Stalin, nu conta dacă mai credeai sau nu în Revoluţia din Octombrie, ci totul depindea de toanele acelui psihopat ajuns la conducere şi ale aparatului său represiv. De pildă, Demián Bednîi, poet bolşevic şi colaborator al lui Lenin, nu a mai fost publicat în anii ’30. Pe un pamflet antifascist al lui Bednîi, trimis ziarului ”Pravda”, Stalin a notat: ”Transmiteţi-i acestui proaspăt ”Dante” că poate înceta să mai scrie!”

În august 1938, Bednîi a fost exclus din partid, apoi din Uniunea Scriitorilor şi, până la declanşarea celui de-al doilea război mondial, toate ziarele şi revistele l-au refuzat.

Un mare val al represiunilor împotriva scriitorilor a avut loc în 1936, când B. A. Pilniak şi Galina Serebriakova au fost declaraţi ”duşmani ai poporului” şi ”troţkişti”. Între 1936 şi 1939 a pierit I. E. Babel, a murit în detenţie Bruno Iasenski. În 1938 a fost arestat, pentru a doua oară, O. Mandelştam, care a murit de foame.

Au pierit Artiom Vesiolîi, V. I. Narbut, S. M. Tretiakov, A. Zorici, I. I. Kataev, I. M. Bespalov, B. P. Kornilov, G. K. Nikiforov, N. A. Kliuev (prieten apropiat al lui Esenin), V. P. Kin, A. I. Trasov-Rodionov, M. P. Loskutov, Wolf Erlich (destinatarul ultimei poezii a lui Esenin), G. O. Kuklin, M. P. Gherasimov, N. K. Huber, V. T. Kirilov, N. N. Zarudin, P. N. Vasiliev, G. E. Gorbaciov, V. M. Kirson, L. L. Averbach, A. I. Arosev, A. K. Voronski.

Au fost arestaţi, reuşind totuşi să supravieţuiască teribilelor încercări A. K. Lebedenko, A. Kosterin, A. S. Gorelov, S. D. Spasski, N. A. Zaboloţki, I. M. Gronski, V. T. Şalanov, E. I. Drabkina, istoricul literar I. G. Oksman. Aproximativ doi ani a fost ţinută în închisoare Olga Bergholz.

În decembrie 1938, după întoarcerea din Spania, a fost arestat Mihai Kolţov, unul dintre cei mai importanţi ziarişti sovietici, executat în 1940. Aceştia erau din R. S. F. S. Rusă. Dar represiunile au cuprins şi organizaţiile scriitorilor din celelalte republici unionale şi autonome, de fapt toate uniunile de creaţie.

În anii 1937-1938 au pierit redactorii-şefi ai majorităţii ziarelor centrale, republicane şi regionale. Au fost arestaţi sute de ziarişti de la presa centrală şi locală.

În doar câţiva ani, după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Stalin a reuşit să-şi exporte ideile comunist-teroriste în Europa de Est şi în China, idei din a căror pricină au suferit şi au murit sute de milioane de oameni.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

alte articole din secțiunea Cultură