Comunismul: o stradă fără ieşire

Un proprietar de pamant este executat de un soldat comunist in Fukang, China.
Un proprietar de pamant este executat de un soldat comunist in Fukang, China. (Library of Congress)

În mod natural oamenii caută o cale pe care să o urmeze în viaţă. Atât în vremurile străvechi, cât şi în cele moderne, fiinţele umane au căutat o cale de urmat pentru a deveni mai sănătoase, mai fericite şi mai bune.

Multe sunt căutările, iar în confuzia morală, ideologică şi informaţională prezentă, găsirea unei soluţii pare chiar mai dificilă. În special corupţia elitelor prezentului dă apă la moară ideii că principiile capitalismului ar fi depăşite şi că una dintre soluţiile care ar asigura viitorul este comunismul.

Dar comunismul nu este o cale care oferă un drum credibil. O cale poate fi judecată după fructele sale şi după caracterul persoanelor care conduc oamenii pe acel drum.

Comunismul a fost încercat de mai bine de 100 de ani de sute de milioane de oameni, iar rezultatele sunt întotdeauna aceleaşi: fructele sale sunt moartea, distrugerea şi deznădejdea.

Cât despre cei care au avut rol de conducere în comunism – este chiar mai şocant. Au fost cinici şi vicleni, roşi de o abia-mascată ură faţă de societate şi de un dispreţ pentru viaţă umană – lucruri pe care le acopereau prin limbaj de lemn, prin lozinci goale şi cuvinte înşelătoare. După orice standard uman real, erau deosebit de întunecaţi şi siniştri.

O ideologie a distrugerii

Într-un moment de răscruce a istoriei, când industrializarea începuse deja să schimbe faţa societăţii şi când monarhiile erau distruse una după alta, omenirii i-a fost oferit un târg faustian: dacă se învoia să-şi abandoneze tradiţiile şi morala, putea intra într-o nouă era, pe care apostolii comunismului o promiteau mai bună.

Promisiunea a fost “Raiul pe pământ” - iar preţul era ca omenirea să ia parte într-o mişcare de distrugere a principiilor morale şi a credinţei – şi de a eradica pe oricine se împotrivea acestui nou viitor.

Ideile despre comunism cât şi diversele şcoli de gândire aflate la bazele acestuia se infiltraseră deja adânc în societăţile Europei, mult înaintea Revoluţiei din octombrie 1917 din Rusia. Agenţii care răspândeau ideile comunismului la vremea respectivă l-au prezentat oamenilor ca pe o cale de a scăpa de suferinţa acestei lumi – apelând la poveşti pline de vise frumoase, în care sărăcia dispărea şi viitorul era lapte şi miere.

Copii din perioada Holodomorului - o foamete creată artificial de Stalin, care a omorât peste 7 milioane de vieţi între 1932 şi 1933
Copii din perioada Holodomorului - o foamete creată artificial de Stalin, care a omorât peste 7 milioane de vieţi între 1932 şi 1933 (Public Domain)

Cu toate acestea, în spatele ofertei se aflau alte intenţii, acest lucru devenind evident la o simplă privire asupra istoriei personale a lui Karl Marx şi a celorlalţi apostoli care au pus bazele comunismului.

În poezia sa timpurie “Invocarea celui disperat”, Marx scria despre dorinţa sa de a crea un nou sistem, dar nu numai.

Astfel un zeu mi-a răpit totul
În blestemul şi chinul Destinului.
Toate lumile sale sunt distruse dincolo de amintire!
Doar răzbunare a mai rămas din mine!

Îmi voi clădi tronul în înaltul cerului,
Rece, înspăimântător înaltul său va fi.
Bastionul său – groaza superstiţioasă,
Mareşalul său – cea mai întunecată agonie.

Cel ce-l va privi cu un ochi sănătos,
Se va preschimba, lovit de moarte, palid şi mut;
Îmbrăţişat de oarba şi recea Moarte
Fie ca fericirea sa să-i aştearnă mormântul.

Marx a avut multe scrieri similare, foarte multe sugerând că obiectivul său de a folosi comunismul nu a fost niciodată acela de a ajuta omenirea, ci mai degrabă de a realiza un fel de răzbunare împotriva Cerului.

În piesa sa “Oulanem”, din 1839, despre care se crede a fi o pronunţare inversă a numelui “Emmanuel”, Marx începe cu “Ruinat! Ruinat! Timpul meu s-a scurs de tot! Ceasul s-a oprit, casa pigmeului s-a fărâmat. În curând voi strânge eternitatea la pieptul meu şi curând voi urla blesteme uriaşe către omenire. … Dacă există Ceva ce devorează, mă voi arunca înăuntrul său, cu toate că voi aduce lumea în ruină – lumea care se umflă între mine şi abis, o voi strivi în bucăţi prin trainicile-mi blesteme”.

În “Crearea Economiei Moderne”, Mark Skousen scrie că pactul cu Diavolul este tema centrală în “Oulanem” iar piesa “dezvăluie un număr de caractere violente şi excentrice”. Skousen notează că “fixaţia lui Marx pentru un comportament auto-distructiv a fost predominantă în mare parte a vieţii lui”.

Precum personajul său Oulanem, Marx prezintă în scrierile sale o dorinţă nu doar de autodistrugere, ci şi una de distrugere a omenii în acelaşi timp.

În poezia sa “Cântăreţul” din 1841 (tradusă de asemenea ca “Lăutarul”), Marx scrie, “Priveşte acum, spada mea sângerie va înjunghia/ Fără greş sufletul tău. / Dumnezeu nu ştie nici nu onorează arta. / Aburul diabolic se ridică şi cuprinde creierul/ Până când înnebunesc şi inima îmi e complet schimbată”. Continuă “Vezi această spadă – Prinţul Întunericului mi-a vândut-o” şi “tot mai cutezător cânt dansul morţii”.

O analiză a poeziei de mai sus făcută de Robert Payne, în cartea sa din 1968 intitulată “Marx”, constata, “Marx sărbătoreşte aici o iniţiere satanică, deoarece cântăreţul este cu certitudine Lucifer sau Mefistofel, iar ceea ce cântă el cu atâta frenezie este muzica ce acompaniază sfârşitul lumii”.

El continuă “Marx gustă cu siguranţă ororile pe care le înfăţişa şi îl vom găsi desfătându-se la fel de mult de distrugerea tuturor claselor sociale în ‘Manifestul Comunist’. A fost un om cu o bizară plăcere de a savura dezastrul”.

Payne nota “îndoiala că acele poveşti interminabile ar fi fost autobiografice este foarte mică. Avea o viziune diavolescă asupra lumii şi o răutate pe măsură. Câteodată părea să ştie că îndeplineşte operele răului”.

Oricât de bizare ar fi scrierile timpurii ale lui Marx, pretenţiile şi obiectivele sale declarate nu erau departe de realitatea creaţiei sale: un sistem care într-un singur secol a luat un număr incredibil de vieţi. Estimările variază, dar conform cercetărilor combinate ale unor experţi, printre care Aleksandr Soljenitin, Jung Chang şi Jon Halliday şi celor care au scris “Cartea Neagră a Comunismului”, publicată de Harvard University Press, numărul se apropie de 150 de milioane de victime

Campanii ale suferinţei

Ceea ce propuneau Karl Marx şi Friedrich Engels în “Manifestul Comunist”, publicat în 1848, era o ideologie bazată pe luptă, care, conform propriilor lor cuvinte, “desfiinţează toate religiile şi toată moralitatea”. Aveau senzaţia că aceste credinţe ale lor sunt absolute – şi că reprezentau apogeul progresului uman – aşa că au propus ca toate celelalte credinţe să fie distruse prin revoluţie violentă.

Şi-au fundamentat versiunea de comunism pe conceptul “materialismului dialectic”: ideea absolută conform căreia orice evoluţie se face prin luptă şi că viaţa nu e nimic mai mult decât materie. Un efect al acestei credinţe a fost o desconsiderare a vieţii umane, uşor de observat la toţi liderii comunişti.

În 1906, Vladimir Lenin scria în revista Proletar că interesul său era lupta armată, care avea ca scop “asasinarea persoanelor fizice, şefilor şi subalternilor din armată şi poliţie” şi controlul fondurilor guvernamentale şi al economiilor persoanelor private.

După ce a preluat puterea în 1917, Lenin s-a ţinut de promisiune. Zeci de mii de persoane au fost arestate pentru că s-au opus noului regim – iar mulţi dintre ei au fost torturaţi şi executaţi.

Lenin şi adepţii lui “au decis să elimine, prin mijloace legale şi fizice, orice provocare sau rezistenţă, chiar dacă pasivă, pentru puterea lor absolută”, conform “Cărţii negre a comunismului”, apărută în 1999.

“Această strategie era aplicată nu doar grupurilor cu păreri politice opuse, ci şi grupurilor sociale precum nobilimea, clasă mijlocie, intelectualitatea şi clericii şi de asemenea grupurilor profesionale precum ofiţerii de armată şi poliţie”, se susţine în lucrare.

Lenin a interzis de asemenea proprietatea privată, iar ţăranilor din întreaga Rusie li s-au confiscat alimentele. Lenin a stabilit cote stricte pentru cât de mult trebuia să fie confiscat, iar când a văzut că aceste cote nu erau îndeplinite, a dat ordin să fie confiscate până şi seminţele pentru recoltele viitoare.

Cu ţărani aflaţi în imposibilitatea de a planta noi culturi şi fără un surplus de hrană pentru iarnă, Rusia a fost cuprinsă de o foamete între anii 1921 şi 1922. Conform Institutului Hoover fenomenul a omorât între 5 şi 10 milioane de oameni.

Cu toate acestea Lenin era încântat la culme. Conform “Cărţii negre a comunismului”, unul dintre prietenii săi îşi amintea mai târziu că Lenin “a avut curajul să se afişeze şi să declare în mod deschis că foametea va avea numeroase rezultate pozitive”, din moment ce pretindea că “va aduce noua etapă mult mai repede şi va grăbi apariţia socialismului, etapă care în mod necesar ar fi urmat capitalismului”.

Ţărani fotografiaţi în faţa unor rămăşiţe umane. Canibalismul era răspândit în perioada foametei din Rusia - 1921 şi 1922
Ţărani fotografiaţi în faţa unor rămăşiţe umane. Canibalismul era răspândit în perioada foametei din Rusia - 1921 şi 1922 (Creative Commons/Wikimedia)

“Foametea va distruge credinţa nu doar în ţar”, adăuga apostolul comunist, “ci şi în Dumnezeu”.

Richard Pipes, istoric specializat în perioada interbelică rusă, a scris în cartea sa “Lenin cel necunoscut” că Lenin a declanşat foametea în mod intenţionat. Acesta afirma “pentru omenire în mare, Lenin nu avea decât dispreţ”.

El susţinea că Lenin nu avea “aproape niciun interes” pentru vieţile vreunei persoane în parte şi “trata clasa muncitoare precum tratează un fierar minereul de fier”.

Iar tragedia nu a fost un accident – ci s-a repetat sub Josef Stalin. Ca urmare a morţii lui Lenin pe 21 ianuarie 1924, Stalin a ajuns la putere, unde a rămas timp de 29 de ani, fiind cunoscut pentru setea lui de putere şi obiceiul de a-şi executa rivalii, dar şi subordonaţii pe care îi suspecta de lipsă de loialitate absolută.

În 1929, Stalin lansa un program sub faţeta “colectivismului”, nu doar pentru a lua bunurile fermierilor, dar de asemenea pentru a le sechestra pământul şi a le distruge abilitatea de a vinde produse. A trimis Armata Roşie pentru a le confisca bunurile, inclusiv uneltele pentru agricultură.

Ţara a fost din nou cuprinsă de foamete. În Ucraina, între 7 milioane şi 10 milioane de persoane au fost omorâte, conform unei estimări a Naţiunilor Unite, publicată în noiembrie 2003 (episodul cunoscut sub numele de Holdomor, despre care s-au scris numeroase cărţi).

În Kazahstan, un număr estimat la 1,5 milioane de oameni au murit de foame, conform Wilson Center. Între timp, fermierii care s-au opus programului de colectivizare al lui Stalin au fost etichetaţi drept “chiaburi” (termenul era de kulak), iar zeci de mii au fost arestaţi şi executaţi.

În acelaşi timp, Stalin s-a folosit de această oportunitate pentru a ataca duşmanii Revoluţiei, printre care se numărau preoţii şi credincioşii.

După modelul lui Lenin, Stalin a declarat mai târziu că programul a avut succes.

Soljenitin, renumitul romancier şi istoric, a estimat că Stalin a omorât între 60 şi 66 de milioane de oameni – aproape la fel de mult cât distrugerile de vieţi omeneşti cauzate de cel de-al Doilea Război Mondial.

Moştenirea sângeroasă a lui Stalin a fost depăşită doar de cea a lui Mao Zedong, conducătorul Partidului Comunist Chinez.

Sub un program de colectivizare asemănător, Mao şi-a început programul numit Marele Salt Înainte în 1958 şi, prin mijloace asemănătoare, a reuşit să declanşeze o foamete care în 4 ani, conform cărţii “Marea Foamete a lui Mao” a istoricului stabilit în Hong Kong, Frank Dikotter, a omorât cel puţin 45 de milioane de persoane.

În această perioadă situaţia devenise atât de drastică încât oamenii au recurs la canibalism. Materiale descoperite de intelectuali chinezi şi vestici şi publicate de Washington Post în 1994, oferă o viziune sumbră asupra a întâmplărilor: “În comuna Damioa, Chen Zhangying şi soţul ei, Zhao Xizhen, şi-au omorât şi l-au fiert pe fiul lor în vârstă de 8 ani, Xiao Qing, şi l-au mâncat”; şi “În Wudian, Wang Lanying nu doar că aduna oameni morţi pentru a-i mânca, dar de asemenea a vândut doi jin [1 kilogram] din corpul acestora ca fiind carne de porc”.

Asemenea lui Stalin şi Lenin, Mao a justificat aceste morţi, conform cercetărilor autorului şi istoricului religios Harun Yahya. Mao şi partizanii săi au considerat foametea o pedeapsă pentru sătenii insuficient de supuşi Partidului Comunist Chinez.

La scurt timp după mişcările din 1956 din Ungaria, Mao a devenit conştient că oamenii nu iubeau Partidul Comunist. Pentru a „demasca” trădătorii, liderul comunist a venit în 1957 cu o stratagemă – campania celor “O sută de flori” – titlul fiind o glumă sinistră faţă de ceea ce a urmat. Liderul comunist s-a prefăcut că relaxează politica anti-opoziţie, învitând intelectualii să expună păreri critice la adresa Partidului – chipurile pentru a-l reforma. Ce s-a întâmplat, însă, a fost că sugestiile date de intelectualitate – atâta cătă mai rămăsese după anii de epurări politice – au fost folosite pentru a-i închide pe „trădători” şi a „curăţa Partidul” de „şerpii ieşiţi afară din găurile lor”.

În cadrul acestei epurări, numărul de intelectuali victimizaţi este estimat la peste 500 de mii. Ei au fost închişi, torturaţi şi mulţi dintre ei omorâţi.

În cartea “Mao: povestea neştiută” autorii şi istoricii Chang şi Hallidy consideră că numărul morţilor cauzate de Mao se ridică la cel puţin 70 de milioane.

Motive ascunse

Sub regimurile comuniste şi sub influenţa ideologiei comuniste care se închina luptei de orice fel, oamenii au fost asmuţiţi unii împotriva celorlalţi. Copii erau încurajaţi să îşi raporteze părinţii, studenţii – să bată şi să îşi tortureze profesorii, tinerii se întorceau împotriva bătrânilor, iar vecinii - împotriva vecinilor.

Unul dintre partenerii lui Marx în Prima Internaţională, Mihail Bakunin, scria “Cel Rău este reprezentat de revolta satanică împotriva autorităţii divine, revoltă în care vedem embrionul fecundat al tuturor emancipărilor umane - Revoluţia. Socialiştii se recunosc între ei prin cuvintele ‘În numele celui căruia i s-a făcut un mare rău’”, conform cărţii “Marx şi Satan” scrisă de pastorul Richard Wurmbrand, care a făcut un stagiu prin temniţele comuniste din România.

“Prin această Revoluţie va trebui să trezim Diavolul din oameni, să agităm patimile cele mai josnice”, scria Bakunin. “Misiunea noastră este de a distruge, nu de a edifica”.

Acest concept a fost observat clar examinând rezultatele comunismului, care a încercat mai întâi să distrugă spiritul oamenilor prin foamete, zombificându-i cu ajutorul execuţiilor publice şi hărţuirilor – toate acestea contribuind la îndepărtarea oamenilor de morală şi credinţă.

Unul dintre rezultatele acestor programe a fost canibalismul, întâlnit deseori în perioadele de foamete artificial impusă de liderii comunişti.

În timpul foametei sub Stalin, au existat cazuri de oameni care mâncau cadavre umane şi de răpiri de copii, care erau devoraţi pentru supravieţuire. O fotografie cunoscută a acestei perioade prezintă un cuplu stând lângă corpurile copiilor pe care îi mâncaseră parţial.

Acte similare de canibalism au fost înregistrate şi în timpul Marelui Salt Înainte, când Mao a avansat în arta de a-i învrăjbi pe oameni prin mişcări sociale adiţionale. În timpul Revoluţiei Culturale a lui Mao din 1960, copii îşi băteau propriii părinţii, studenţii (înrolaţi în Gărzile Roşii, dar nu numai) opreau şi chestionau oamenii pe stradă despre învăţăturile lui Mao – după care îi băteau pentru răspunsuri incorecte – iar profesorii, proprietarii şi intelectualii erau vânaţi şi batjocoriţi în public.

Michael Walsh, autorul cărţii “Palatul Plăcerilor Diavolului”, sublinia într-un interviu telefonic că operele lui Marx sunt asemănătoare cu povestea lui Lucifer din “Paradisul Pierdut” de John Milton, în care, realizând că nu îl poate învinge pe Dumnezeu, Lucifer vine cu un plan alternativ pentru răzbunare, distrugând creaţiile lui Dumnezeu.

“Este acea promisiune de transcendenţă pe care comunismul o face, dar pe care nu o poate împlini vreodată. Vrea moarte şi creează moarte. Moartea este sfârşitul fiecărui sistem comunist şi este scopul lui Satan”, afirmă Walsh.

“Ce este comunismul? este o răzbunare a perdanţilor. Se foloseşte de suferinţa oamenilor şi de dorinţa lor de răzbunare”, afirmă acesta. “Marx este cel mai mare perdant care a existat vreodată. A fost un trântor care şi-a chinuit prietenii. Era un nebun. Întreaga poveste este un cult al nebuniei, al suferinţei şi răzbunării”.

Walsh este de părere că valorile aflate la baza tuturor religiilor sunt lucruri comune aproape tuturor societăţilor de-a lungul istoriei – în timp ce comunismul a mizat mereu pe unele fundamente înnăscute pentru a manipula omenirea. “Fiecare vrea să fie eroul propriei sale poveşti”, afirmă acesta.

“Comunismul foloseşte caracteristici mai puţin admirabile ale oamenilor, precum invidia, pentru a te antrena în Revoluţie – fiecare persoană tânără doreşte să fie un revoluţionar împotriva ordinii instaurate – pentru a obţine ceea ce doreşte”, afirmă Walsh. “Dacă propovăduieşte principii ca ‘de la fiecare conform aptitudinii fiecăruia, pentru fiecare conform nevoilor fiecăruia’, brusc nimeni nu mai are abilităţi, iar toată lumea are o mulţime de nevoi. Acesta este defectul principiului”.

Comunismul a profitat de nevoia umanităţii de a avea un scop mai înalt şi a făcut acest lucru prin distrugerea religiei şi poziţionându-se la conducere.

Conform cărţii “Nopţi albe” de Dr. Boris Sokolov, în octombrie 1919, Lenin l-a vizitat pe savantul Ivan Pavlov, cunoscut pentru experimentele legate de reflexele condiţionate ale animalelor – de la care Lenin a împrumutat metodele de antrenament al acestor animale pentru a forma oamenii în acelaşi mod - sub sistemul educaţional sovietic.

Sokolov scria că se credea că “prin condiţionarea reflexelor, omul poate fi standardizat, poate fi făcut să gândească şi să se comporte după un tipar”. Lenin dorea să abolească individualismul - “Vreau ca masele din Rusia să urmeze un tipar de gândire şi reacţie comunist”.

Un capăt de drum

De fiecare dată când au fost adoptate ideile comunismului, religiile tradiţionale au fost printre primele ţinte ale distrugerii.

Acest lucru a avut loc şi în Uniunea Sovietică, care a suprimat Biserica Ortodoxă Rusă şi pe cea Catolică, la fel cum se întâmplă astăzi sub domnia Partidului Comunist Chinez, care suprimă religiile vestice, dar şi budismul şi taoismul.

“Cartea neagră a comunismului” oferă estimări neoficiale despre numărul victimelor regimului comunist în alte ţări - 1 milion în Vietnam, 2 milioane în Cambodgia, 1,7 milioane în Africa, 1,5 milioane în Afganistan, 1 milion în Europa de Est şi 150.000 în America Latină.

Estimează că mişcările şi partidele comuniste internaţionale care nu se aflau la putere au fost responsabile pentru aproximativ 10.000 de morţi.

În cartea “Marx şi Satan”, Wurmbrand propunea o întrebare, ridicată de mulţi alţii: După ce religia şi cultura vor fi distruse, ce mai rămâne? Simplul răspuns este că ceea ce rămâne e un popor deposedat de abilitatea sa de auto-control, iar cu aceasta, de abilitatea de auto-guvernare.

Comunismul creează oameni care nu caută o putere mai înaltă decât cea a liderilor de guvern şi care nu văd idealuri mai înalte decât cele ale statului. Oamenii devin, în acel moment, complet şi iremediabil, dependenţi de stat.

Această abandonare a principiilor morale s-a aflat de asemenea la baza brutalităţii liderilor comunişti şi a adepţilor lor devotaţi – lipsiţi de credinţa într-un spirit, de concepţiile tradiţionale despre bine şi rău sau despre rai şi iad, singura lor ambiţie devine însuşirea ambiţiilor partidului, iar ideile despre bine şi rău devin limitate la sprijinirea sau respingerea Revoluţiei. Fără o credinţă că binele şi răul au consecinţe, liderii şi apologeţii comunismului au săvârşit atrocităţi peste atrocităţi.

Târziu în viaţa sa, se crede că Lenin a susţinut, după cum notează Wurmbrand, “Statul nu funcţionează după cum ne-am dorit noi. Cum funcţionează? Maşina nu se supune. Un om este la volan şi pare că o conduce, dar maşina nu merge în direcţia dorită. Se mişcă după cum doreşte o altă forţă”.

Lenin a înnebunit mai târziu, probabil din cauza sifilisului care l-a răpus, dar a avut un moment de claritate pe patul de moarte, conform lui Wurmbrand, când i-a spus soţiei sale “Am comis o mare greşeală. Coşmarul meu este de a avea sentimentul că sunt pierdut într-un ocean format din sângele nenumăratelor victime. Este prea târziu să mă întorc. Pentru a salva ţara noastră, Rusia, am fi avut nevoie de oameni precum Francisc din Assisi. Cu 10 oameni ca el am fi putut salva Rusia”.

Marea decepţie

Există o glumă macabră printre cititorii ziarului Uniunii Sovietice controlat de Partid - Pravda –“Adevărul” – care dezvăluie o temă clasică : “Singurul lucru care este adevărat în ziarul de azi este data”.

Comunismul s-a dovedit o mare decepţie, o înşelăciune în istoria omenirii.

Teoria este plină de erori, iar orice implementare a teoriei a fost distrugătoare pentru viaţă şi moralitate, începând cu Comuna din Paris, luând având cu Uniunea Sovietică şi continuând azi în China şi Coreea de Nord.

După mai mult de 140 de ani de comunism implementat, putem judeca cu certitudine comunismul din prisma fructelor sale, nu prin ceea ce promitea că va face.

Nicio fiinţă umană raţională nu ar urma o astfel de cale.

Umanitatea va putea respira liber când “spectrul” malefic al comunismului despre care vorbea Marx va părăsi planeta.

Evaluarea numărului de victime ale comunismului este de cel puţin 100 de milioane, cu toate acestea crimele sale nu au fost cercetate centralizat, iar ideologia sa încă persistă.

Epoch Times caută să expună istoria şi credinţele acestei mişcări, care a fost o sursă a tiraniei şi distrugerii încă de la apariţie.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO08 INGB 0000 9999 0529 5415 deschis la ING Bank pe numele Asociația Timpuri Epocale

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Opinii