Istoria comunismului (IX)

Deocamdată, tot în Europa de Est

Ce s-o fi distrat Stalin, în nebunia lui, în timpul procesului de la Nürnberg, când căpeteniile naziste învinse erau acuzate de masacre, judecate şi executate! El era în tabăra învingătorilor! Ce proces i-ar fi trebuit şi lui, la Varşovia sau la Bucureşti! Dar, pe vremea aceea, masacrul de la Katyn le fusese atribuit tot nemţilor.

Satul Katyn este situat la 20 km Vest de oraşul Smolensk din Rusia. Acolo au fost executaţi aproximativ 22.500 de cetăţeni polonezi, în primăvara anului 1940. Cei mai mulţi dintre cei asasinaţi erau ofiţeri, dar şi civili, capturaţi ca prizonieri în timpul războiului polonez de apărare din 1939.

Cum sistemul polonez de recrutare le cerea tuturor absolvenţilor unei universităţi să devină ofiţeri în rezervă, ruşii au reuşit prin acele asasinate să distrugă o mare parte a intelectualităţii poloneze. Ordinul de execuţie, pornit direct de la Stalin, a fost emis de NKVD la 5 martie 1940, şi a fost semnat şi de Nikita Hruşciov, autorul de mai târziu al ”destalinizării”! La 26 noiembrie 2010, Parlamentul Rus a recunoscut oficial că masacrul de la Katyn a fost comis la ordinul direct al lui Stalin.

Dintre ţările europene rămase oficial suverane, Polonia şi România au avut cel mai mult de suferit din partea Uniunii Sovietice, atât prin pierderea de ţinuturi istorice, cât şi prin asasinatele şi represiunile din preajma şi din timpul celui de-al doilea război mondial.

Masacrul de la Fântâna Albă este doar unul dintre multele pe care ruşii ar trebui să le aibă pe conştiinţă. Tragedia s-a întâmplat la 1 aprilie 1941, când aproximativ 3.000 de locuitori ai satelor de pe valea Siretului au încercat să se refugieze din ”paradisul” comunist.

Sovieticii au reacţionat în două moduri: în primul rând au întărit patrularea graniţelor, iar în al doilea rând au făcut liste cu familiile care aveau rude şi în România, declarându-le ”trădători de ţară” – a cui ţară, Cerule? – şi deportându-le la muncă forţată.

La începutul anului 1941, NKVD a lansat zvonul că sovieticii ar fi permis trecerea graniţei în România. Ca urmare, o coloană purtând în faţă un steag alb, de peste 3.000 de oameni, s-a îndreptat spre noua graniţă sovieto-română. În poiana Varniţa, la aproximativ 3 km de graniţa română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. Somaţiile fiind ignorate, ruşii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i.

Supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu săbiile. Apoi, răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la cinci gropi comune, săpate dinainte, unde au fost îngropaţi, unii fiind încă în viaţă: bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morţi sau muribunzi. Două zile şi două nopţi s-a mişcat pământul în acele gropi, până ce toţi şi-au dat sufletul.

Alţi români, scăpaţi cu viaţă, au fost arestaţi de NKVD din Hliboca şi, după torturi îngrozitoare, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi de vii în groapa comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var. După masacru, a fost declanşată o operaţiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea de 12 – 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicaţi din casele lor şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan. Puţini au supravieţuit.

Ca rezultat al emigrărilor, deportărilor şi asasinatelor, populaţia românească a regiunii Cernăuţi a scăzut cu 75.000 de locuitori, între recensământul românesc din 1930 şi primul recensământ sovietic în 1959. Biată Polonie, sărmană Românie! În perioada interbelică, până ce să le ciuntească ruşii, aceste ţări fuseseră vecine. Dar dacă nu s-a auzit de niciun comunist român care, după război, să vrea ca România să devină republică sovietică, în schimb, au fost comunişti polonezi care şi-au manifestat această dorinţă pentru ţara lor!

Cum am văzut în episodul precedent, fiecare ţară est-europeană a avut comunismul ei. Astfel, în vremea aceea, Albania a devenit singurul stat din lume complet ateu, fiind distruse toate bisericile şi moscheile. În Polonia, Biserica nu a fost deloc persecutată, iar cei mai mulţi ţărani au rămas necolectivizaţi.

În România, colectivizarea s-a desfăşurat forţat, după modelul sovietic, iar Biserica a avut o situaţie mai aparte, condusă până în 1977 de Justinian Marina, zis şi ”Patriarhul Roşu”. El îşi datora ascensiunea în ierarhia bisericească faptului că îl ajutase pe liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej să se ascundă în casa parohială din Râmnicu Vâlcea, în urma evadării acestuia din lagărul de la Târgu Jiu, în anul 1944.

Devenit patriarh în anul 1948, Justinian şi-a înscris de la început în program desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice din România, profitând de faptul că, la ordinul lui Stalin, se procedase la fel şi în Bielorusia şi în Ucraina de Vest. În concepţia patriarhului Justinian, Biserica Unită cu Roma fusese creată de austrieci cu scopul de a-i despărţi şi a-i învrăjbi pe românii din Transilvania şi din Banat.

De cum a ajuns patriarh, s-a implicat în reorganizarea Bisericii Ortodoxe Române (BOR), în reconstrucţia unor lăcaşuri de cult mai vechi şi în construcţia altora noi. În acest timp, în predicile sale îl slăvea pe Stalin, şi a dat ordin să se efectueze rugăciuni în biserici pentru ”conducătorii Republicii Populare Române”. Era pe cai mari, căci Gheorghiu-Dej îi rămăsese recunoscător, iar dr. Petru Groza, fiu de preot, aflat în conducerea ţării, rămăsese membru laic în Sfântul Sinod al BOR şi după proclamarea republicii.

Cu siguranţă, patriarhul Justinian s-a sfătuit cu Gheorghiu-Dej ce să-i răspundă patriarhului Alexei al Rusiei, când acesta a cerut să fie recunoscut de BOR ca patriarh ecumenic, în locul celui de Constantinopol, tradiţional, iar românii ortodocşi să revină la ”stilul vechi”, după calendarul iulian, ca ruşii. ”Patriarhul Roşu” a respins cu hotărâre cererea Moscovei. Însă, tot în timpul păstoririi sale, BOR s-a umplut de informatori ai Securităţii, de la episcopi până la ţârcovnici, dar nici până astăzi nu au fost divulgaţi toţi.

Cu toată prietenia sa cu Dej, Justinian a protestat vehement împotriva Decretului nr. 410 / 19 noiembrie 1959, prin care se reducea drastic numărul monahilor şi al mânăstirilor. Pentru această ieşire din front, patriarhul a fost trimis la schitul Dragoslavele, unde i s-a fixat domiciliu forţat timp de şase luni. Până la urmă n-a avut încotro, a acceptat decretul, s-a rugat mai departe pentru conducătorii RPR, iar în anul 1964 a fost decorat cu Ordinul 23 August, clasa I. Mare-i grădina lui Dumnezeu!

Ar mai trebui studiată şi prietenia dintre Gheorghiu-Dej şi Mihail Sadoveanu, amândoi moldoveni şi orientaţi spre stânga. Când se ivea câte o problemă de cultură şi de ideologie mai dificilă şi i se spunea că Sadoveanu a zis ceva care nu prea era ”pe linie”, Dej răspundea: ”Dacă bădiţa Mihai a zis aşa, aşa să fie!”

Sărind în barca noului regim, Sadoveanu s-a grăbit să scrie cartea de reportaje ”Lumina vine de la Răsărit”, apărută în 1945, şi romanul ”Mitrea Cocor”, publicat în 1949, operele fiind afiliate curentului sovietic al realismului socialist. Ca recompensă pentru noua lui orientare şi cu importantul sprijin al liderului comunist Gheorghiu-Dej, Sadoveanu a devenit preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, funcţia politică maximă ocupată de un scriitor în timpul regimului comunist, şi s-a bucurat de toate privilegiile ce decurgea din aceasta.

În 1949, a fost ales preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Populară Română. ”MITREA COCOR” nu prea pare scris de el. E totuşi posibil ca să-l fi scris chiar Sadoveanu, ca mărturisire că l-a scris în silă, pentru supravieţuirea în noul regim, căci titlul romanului, anagramat, poate fi citit ”Iartă-mi ocara!” Nu poate fi doar o întâmplare anagrama, căci şi numele altui personaj din roman, boierul CRISTEA TREI-NASURI, anagramat, se citeşte astfel: ”Trece şi ruşinea asta”!

În limbajul popular de atunci, astfel de lecturi printre rânduri se numeau ”şopârle”. O astfel de ”şopârlă” este şi celebrul roman istoric ”Nicoară Potcoavă”, capodoperă a genului, apărut în 1952, unde, luând ca pretext întrajutorarea moldovenilor cu ucrainenii, la un moment dat reală, Mihail Sadoveanu dedică pagini întregi Moldovei dintre Prut şi Nistru, ultimul râu fiind pomenit în exces, referire clară la caracterul absolut românesc al Basarabiei, despre care nu mai era voie să se vorbească şi să se scrie.

Nu se poate ca răpirea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei să nu-l fi secat la inimă pe bădia Mihai, care îşi închinase aproape întreaga operă Moldovei. De aceea va fi refuzat şi banii cuveniţi pentru ”traducerea în limba moldovenească”, la Chişinău, a romanului ”Mitrea Cocor”. În acelaşi sens, se cuvine povestită şi o întâmplare de la Moscova, când acelaşi Sadoveanu, cerându-i-se de un pisălog permisiunea traducerii operelor în ”limba moldovenească”, i-a spus înfuriat solicitantului doar atât: ”Lipsăşti!”

În pofida prieteniei şi stimei pe care i-o purta Gheorghiu-Dej ”bădiei Mihai”, nici liderul comunist nu a putut împiedica asasinarea celui mai popular poet al epocii, Nicolae Labiş, la care Mihail Sadoveanu ţinea foarte mult şi pe care-l salvase, printre altele, şi de excluderea din Uniunea Tineretului Muncitor (UTM).

Atras sincer de ideile comuniste, la începuturile sale literare, Labiş şi-a dat seama în scurt timp ce înseamnă de fapt comunismul şi a început să persifleze din ce în ce mai vehement această orânduire. Însă, declarând că Basarabia este pământ românesc şi recitând ”Doina” lui Eminescu în public, tânărul poet şi-a atras ura KGB-ului, instituţia ai cărei agenţi mişunau pe atunci prin România, fie infiltraţi în Securitatea Română, fie acoperiţi de alte funcţii. Că asasinarea lui Nicolae Labiş a fost pusă la cale de KGB o demonstrează şi faptul că, în noaptea ”accidentului”, poetul era însoţit de o dansatoare rusoaică, dintr-o familie de ”albi” emigraţi în România.

Cam aşa era în realitate ”paradisul” făgăduit de comunişti pe pământ: masacre, teroare, arestări, asasinate, ”şopârle”, corupţie, minciună, sărăcie, frig natural, ger ideologic.