Istoria comunismului (IV)

Paranoia, ca formă de guvernământ

Spre deosebire de Marx, Engels şi Lenin, idolii săi, Stalin provenea dintr-o familie umilă, tatăl său fiind un biet cizmar, care-şi îneca amarul în beţii de cursă lungă.

Viitorul călău, Iosif Visarionovici Djugaşvili, s-a născut în 1879, la Gori, în Georgia, care pe atunci era o provincie rusească. Georgienii fiind deosebit de religioşi, mama lui l-a înscris la Seminarul Ortodox Georgian din Tiflis (Tbilisi), spre a deveni preot. A intrat încă de pe atunci în legătură cu mişcarea georgiană de rezistenţă care lupta împotriva controlului ţarist.

Activităţile lui antiguvernamentale l-au condus spre Partidul Social-Democrat al Muncitorilor, organizaţie marxistă, care, în 1903, s-a divizat în două grupări: menşevicii, conduşi de Plehanov, şi bolşevicii, conduşi de Lenin. Din 1899, anul exmatriculării din Seminar şi până la revoluţia din 1917, Stalin a fost un acolit devotat lui Lenin. A strâns fonduri pentru bolşevici, prin jafuri armate, atacând oficii poştale, bănci şi trenuri.

Pentru toate acestea, până în 1917 Stalin a fost arestat de opt ori şi condamnat la diferite perioade de închisoare şi exil. În timpul Primului Război Mondial, s-a aflat în exil în Siberia, de unde s-a reîntors la Petrograd în martie 1917, beneficiind de amnistia pentru deţinuţii politici care a urmat revoluţiei din februarie. Aşadar, n-a jucat niciun rol în război, nici în cadrul revoluţiei din februarie, dar fervoarea lui pentru cauza bolşevică îl ridicase deja în ochii lui Lenin, impresionându-l şi prin spiritul de obedienţă.

Nici la 25 octombrie 1917 Stalin nu pare a se fi implicat prea tare în evenimente, dar propaganda oficială ulterioară avea să-i atribuie un rol fundamental, alături de Lenin, în lovitura de stat botezată ”Marea Revoluţie din Octombrie”. În vremea războiului civil (1918 – 1921) a fost organizatorul comunist al întregii zone a Caucazului. Cu acest prilej, au apărut primele neînţelegeri cu Troţki, comisarul bolşevic de război, şi acesta avid de putere.

Stalin devenise şi secretar general al Partidului Comunist (Bolşevic), o funcţie nu prea însemnată pe atunci, dar făcută de el în timp cea mai importantă. În atmosfera incertă care i-a urmat morţii lui Lenin, în 1924, Stalin s-a folosit cu mare abilitate de împrejurările norocoase care l-au ajutat să-şi promoveze ambiţiile personale. Viclenia lui înnăscută şi tenacea perseverenţă, precum şi asumarea unor sarcini administrative laborioase, plictisitoare pentru alţii, l-au propulsat destul de repede în vârful puterii.

Funcţiile obţinute de Stalin s-au dovedit de mare ajutor în acapararea conducerii absolute: comisar al poporului pentru naţionalităţi, în 1917; ofiţer de legătură între Politburo şi Orgburo, în 1919; director al Inspectoratului Comunist, în 1922.

Ca secretar general, el era omul de legătură vital, cu acces la dosarele tuturor membrilor de partid, cu care mai târziu i-a şantajat sau i-a trimis în faţa plutonului de execuţie pe toţi cei care i se păreau că-i stau în cale. La început, menşevicii îl descriau ca pe ”o plagă întunecată”, iar Troţki îl numea ”eminentă mediocritate”.

Obţinând atâtea posturi în partid, Stalin şi-a folosit autoritatea pentru a-şi plasa propriii susţinători în poziţii cheie. Apoi, de la 300.000 de membri, câţi avea Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) în 1922, s-a ajuns la aproape 600.000 în 1925; noii aderenţi erau în mare majoritate inculţi şi fără experienţă politică, iar loialitatea lor faţă de Stalin, care i-a admis de la început în rândul cadrelor de conducere, era absolută.

Pentru succesiunea la conducerea partidului bolşevic, în Rusia au ajuns să se confrunte două tabere. De o parte era cea a evreului Lev Davidovici Bronstein, cu pseudonimul Troţki, care era adeptul revoluţiei mondiale şi permanente, considerând că URSS trebuie să facă totul pentru extinderea ei în lume; de cealaltă parte era a georgianului Iosif Visarionovici Djugaşvili, cu pseudonimul Stalin, care în rusă înseamnă ”de oţel”, el fiind adeptul construirii ”socialismului într-o singură ţară”.

În câţiva ani, Stalin l-a înlăturat pe duşmanul principal, Troţki, după cum avea să-i înlăture şi pe aliaţii temporari. Devenind stăpân absolut al partidului şi al ţării, Stalin controla întreaga societate cu ajutorul poliţiei politice. El a consolidat monopolul partidului comunist în Uniunea Sovietică, a iniţiat industrializarea şi colectivizarea forţată, în special ultima dovedindu-se o experienţă îngrozitoare pentru o mare parte a populaţiei, ducând, de exemplu, la foametea din Ucraina, soldată cu peste şapte milioane de morţi.

Tot Stalin a extins Gulag-ul, adică sistemul concentraţionar sovietic, în care au fost trimişi alte milioane de oameni, foarte mulţi dintre ei aflându-şi acolo sfârşitul. De asemenea, ca să-şi elimine fizic rivalii din partid, a iniţiat Marea Teroare, în cadrul căreia au fost asasinaţi sute de mii de bolşevici!

Lucrurile s-au întâmplat oarecum ca în timpul Revoluţiei Franceze, când, după moartea atâtor nevinovaţi, capii ei s-au masacrat unii pe alţii, după care Napoleon a preluat cârma Franţei; numai că, după aceea, Teroarea a încetat. Marea deosebire este că, beneficiind şi el de Revoluţia Bolşevică, Stalin, ajungând în fruntea ţării, nu doar că nu a slăbit Teroarea, ci a înteţit-o, aceasta fiind politica de stat a Uniunii Sovietice până la moartea dictatorului.

Teroarea sistematică a luat o amploare deosebită din anul 1934, când Stalin a extins-o asupra întregii populaţii, inclusiv asupra colegilor şi membrilor obişnuiţi de partid. Istoricii sunt de acord că (şi) în acest caz s-a manifestat un comportament ce depăşeşte raţiunea şi logica.

Este limpede că Stalin suferea în primul rând de frică. Pe cât de mult şi-a îngrozit el supuşii, pe atât era şi el de speriat. Nimeni nu era în siguranţă, toţi erau suspecţi. Epurările au devenit o condiţie permanentă a vieţii politice sovietice. Astfel, în 1934, au fost arestate şi executate un milion de persoane, îndeosebi din Moscova şi din Leningrad.

Până în anul 1937, 17-18 milioane de oameni au fost transportaţi în lagăre de muncă şi 10 milioane dintre ei au murit acolo. Până în anul 1939, aproximativ 10 milioane de persoane au fost reprimate, dintre care un milion au fost împuşcate şi aproape două milioane au murit în lagăre.

În 1940, ocuparea Lituaniei, Letoniei, Estoniei, Basarabiei şi Bucovinei a avut drept rezultat deportarea a două milioane de oameni, dintre care cei mai mulţi au murit. În 1941, deportarea diferitelor grupuri naţionale, incluzând germani, cehi, tătari din Crimeea, ceceni etc., a dus la moartea unui milion de oameni din cele trei milioane de deportaţi.

În anii 1944-1946, ”scenariul” returnării prizonierilor de război şi a celor aflaţi sub ocupaţie germană a dus la transportarea a 10 milioane de oameni în lagăre de muncă forţată; aproximativ şase milioane dintre ai au murit în captivitate. Între 1947 şi 1953, a mai murit un milion de oameni, în diversele epurări şi represiuni din timpul ultimilor şase ani ai vieţii lui Stalin.

Epurările au fost neobişnuit de excesive şi brutale şi desfid orice logică. Poate că Stalin va fi avut şi motive reale să se teamă de opoziţie, dar suspiciunile sale dezvăluie o adâncă iraţionalitate ducând până la paranoia. A doua lui soţie, Nadejda Aliluieva, s-a sinucis încă din 1932.

Însăşi fiica lui Stalin, Svetlana Aliluieva, dă de înţeles că acesta nu era în toate minţile: ”Cu cât îmbătrânea, tata începea să se simtă singur. Era atât de izolat faţă de oricine, încât părea să trăiască în vid. Nu avea un suflet cu care să poată vorbi. Era sistemul în care devenise propriul său prizonier şi în care el era constrâns la singurătate şi lipsa unui tovarăş”.

Este îngrozitor că destinele a sute de milioane de oameni au depins de un dement atotoputernic şi rău cum a fost Stalin. Dar şi mai îngrozitor e că şi astăzi este considerat un geniu politic şi un erou, uneori chiar de urmaşii victimelor directe. Cine a zis că nebunia nu e molipsitoare?