Istoria comunismului (V)

Şleahtă de psihopaţi

Printre călăii subordonaţi lui Lenin şi Stalin s-a numărat şi Felix Edmundovici Dzerjinski. El s-a născut în anul 1877 într-o familie de şleahtici polonezi bogaţi, în Belarus, pe atunci în componenţa Imperiului Ţarist. Însă firea nu i-a fost niciodată nobilă. A fost exmatriculat din şcoala din Vilnius pentru ”activităţi revoluţionare”.

Dzerjinski a intrat în Partidul Social Democrat Lituanian în 1895 şi a fost fondatorul Social-Democraţiei Regatului Poloniei şi Lituaniei. Şi-a petrecut cea mai mare parte a tinereţii în închisorile ţariste. A evadat de mai multe ori.

La un moment dat, Dzerjinski a fugit în străinătate, la Berlin, pentru a se întoarce să participe la Revoluţia Rusă din 1905. În martie 1917, s-a înscris în partidul bolşevicilor. Devotamentul pentru cauza comunistă şi inflexibilitatea lui tâmpă i-au adus porecla de ”Felix cel de Fier”.

Considerându-l un ”erou revoluţionar”, Lenin l-a însărcinat pe Dzerjinski să se ocupe de organizarea unei forţe care să lupte cu ameninţările politice interne. Aşa a apărut sinistra CEKA, strămoaşa nu mai puţin sinistrului NKVD.

Astfel, pe 20 decembrie 1917, Sovietul Comisarilor Poporului a înfiinţat oficial VECEKA, acronimul rusesc pentru Comisia Extraordinară pe Întreaga Rusie pentru Combaterea Contrarevoluţiei. Speculei şi Abuzului de Putere, pe scurt CEKA. Instituţia a primit foarte multe resurse şi îi urmărea fără cruţare pe cei desemnaţi ca ”elemente contrarevoluţionare”.

Odată cu extinderea războiului civil din Rusia, ”Felix” a organizat trupe interne de securitate care să întărească autoritatea CEKA. Lenin i-a dat acestei poliţii politice puteri nelimitate împotriva opoziţiei. Dzerjinski a fost întemeietorul şi primul conducător al CEKA. În anii 1921-1924, el a fost ministru al Afacerilor Interne, şeful CEKA/GPU/OGPU, ministrul Comunicaţiilor şi şeful Sovietului Suprem Unional al Economiei Naţionale.

Imaginea şi numele lui Dzerjinski au fost folosite cu intensă neruşinare în KGB şi URSS, precum şi în statele satelite. Şase oraşe au primit numele lui, la fel şi numeroase instituţii. I s-au ridicat o droaie de monumente, cel mai cunoscut fiind cel din Piaţa Liubianka, în faţa sediului central al KGB. În acelaşi timp, ”Felix” a fost eroul a numeroase bancuri sovietice, în care de cele mai multe ori apărea alături de Lenin, fiind considerat un prostănac şi limitat. Direct sau indirect, Dzerjinski este autorul a milioane de condamnări la închisoare, la lagăr şi la moarte.

Un alt kaghebist zelos a fost Henrik Iagoda, născut în familia unui farmacist evreu, în anul 1891, la Rîbinsk. Adevăratul nume al viitorului şef al poliţiei politice bolşevice era Enon Herşevici Iehuda. S-a apropiat de bolşevici în anul 1907, iar după Revoluţia din Octombrie a pătruns îndată în aparatul organelor de represiune sovietice. Astfel, în 1920 era deja în conducerea CEKA, iar în 1924 devine vicepreşedinte al GPU.

Legăturile lui cu secretariatul personal al lui Stalin au făcut ca, atât pe vremea lui Dzerjinski, cât şi a lui Menjinski, Iagoda să deţină o putere cu mult mai mare decât o presupunea funcţia lui nominală. Între anii 1934 şi 1936 a fost şef al NKVD. A îndeplinit cu cea mai mare fervoare indicaţiile lui Stalin privind represiunile împotriva unor facţiuni politice, oameni de partid şi de stat, conducători militari, lideri sindicali, oameni de ştiinţă şi cultură, mulţi dintre aceştia fiind otrăviţi.

Iagoda a inaugurat sistemul sovietic de muncă forţată. În septembrie 1936, a fost înlăturat din funcţia de comisar al poporului pentru afaceri interne, ”întrucât nu s-a dovedit la înălţimea sarcinii sale în cazul demascării grupului troţkisto-zinovievist”. A fost însă imediat numit comisar al poporului pentru mijloacele de comunicaţie, post în care a funcţionat numai câteva luni.

Ajuns de blestemele celor condamnaţi la ordinul său, Iagoda a fost arestat la începutul anului 1937 şi implicat în ”Procesul celor douăzeci şi unu”, ultimul act din şirul Proceselor de la Moscova, procese-spectacole ale unor bolşevici de frunte puse în scenă din ordinul lui Stalin.

”Procesul celor douăzeci şi unu” a avut loc în martie 1938, acuzaţii principali fiind: Alexei Rîkov, Nikolai Buharin, Nikolai Krestinski şi Henrik Iagoda. Ei şi ceilalţi au fost etichetaţi ca membri ”ai blocului de dreapta troţkist”, care ar fi intenţionat, printre altele, să răstoarne comunismul şi să restaureze capitalismul în Rusia.

Ca şi la procesele precedente, inculpaţii au fost învinuiţi pentru asasinarea lui Serghei Kirov, a lui Valerian Kuibîşev, a şefului OGPU Viaceslav Menjinski, a scriitorului Maxim Gorki şi a fiului acestuia, precum şi pentru încercări eşuate de asasinare a lui Lenin, petrecute în urmă cu peste 20 de ani, pentru complot privind asasinarea lui Stalin, Sverdlov, Molotov şi Voroşilov!

În plus, inculpaţii mai erau acuzaţi de conspiraţii privind ruinarea economiei unionale, de conspiraţii pentru distrugerea puterii militare sovietice, de spionaj în favoarea unor ţări precum Marea Britanie, Franţa, Japonia şi Germania, precum şi de trădare prin perfectarea unor acorduri secrete cu Germania şi Japonia, ce prevedeau predarea Ucrainei, Belarusului, Asiei Mijlocii sovietice şi a Extremului Orient rusesc puterilor străine!

Toţi inculpaţii au recunoscut acuzaţiile! Cu excepţia a trei dintre ei, ceilalţi au fost condamnaţi pentru ”comiterea unor crime de stat extrem de grave (...), pentru care sentinţa este pedeapsa supremă – executarea prin împuşcare”. Execuţia lui Iagoda, şeful NKVD, vroia să arate că perioada terorii trecuse, ceea ce, de fapt, nu a fost nici pe departe adevărat.

Cel ce avea să dea numele de Ejovşcina perioadei Marii Epurări din URSS, Nikolai Ivanovici Ejov, s-a născut în 1895 la Sankt Petersburg, şi a absolvit numai cursurile şcolii elementare. Încorporat în armata ţaristă, s-a alăturat bolşevicilor pe 5 mai 1917, cu doar câteva luni înainte de declanşarea Revoluţiei din Octombrie. În vremea războiului civil rus a luptat în rândurile Armatei Roşii, iar după februarie 1922 a lucrat în sistemul politic, mai mult ca secretar al diferitelor comitete regionale ale Partidului Comunist.

Ejov a urcat rapid în ierarhia sovietică, până ce, în anul 1935, a ajuns secretar al CC al PCUS. Din 1935 până în 1939 a fost şi preşedintele Comisiei Centrale de Control a PCUS. A fost unul dintre cei mai credincioşi susţinători ai lui Stalin. Într-un articol din 1935 a scris că opoziţia politică duce în mod obligatoriu în cele din urmă la violenţă şi terorism, anunţând astfel una dintre bazele ideologice ale epurărilor care au urmat.

Însărcinat de Stalin cu controlul NKVD încă din anii 1935-1936, Ejov îi va succeda lui Iagoda în calitate de comisar al poporului pentru afacerile interne al URSS, adică şef al NKVD, fiind ales şi membru plin al CC al PCUS. În timpul lui, epurările au atins punctul culminant, NKVD procedând la lichidarea a numeroşi lideri politici şi oameni de stat la nivel unional sau republican, a unor conducători militari, oameni de ştiinţă şi cultură, ziarişti etc. cărora li s-au intentat procese sub acuzaţii evident false. Aproape jumătate dintre şefii partidului şi ai armatei au fost trimişi în închisori sau în faţa plutoanelor de execuţie, alături de cetăţeni obişnuiţi, bănuiţi de ”disidenţă” ori ”sabotaj”.

Însă, pe 8 decembrie 1938, Ejov a fost ”eliberat din funcţie la cerere”, iar în locul său ca şef al NKVD a fost numit Lavrenti Beria. Adoptarea de către CC al PCUS şi Sovietul Comisarilor Poporului al URSS, pe 17 noiembrie 1938, a hotărârilor ”Cu privire la arestări, despre supravegherea de către procuratură şi efectuarea anchetei” şi ”Recrutarea unor oameni cinstiţi pentru munca în organe” şi, ulterior, înlăturarea lui Ejov au vrut să creeze, şi chiar au creat pentru o vreme, impresia că Stalin era străin de situaţie şi condamna asemenea metode.

În fapt, represiunile au continuat cu mult zel şi sub conducerea lui Beria. Pe 3 martie 1939, Ejov a fost demis din posturile din CC al PCUS, iar pe 10 aprilie acelaşi an, a fost arestat şi judecat pentru mai multe capete de acuzare, printre care spionaj şi trădare, inclusiv pentru tentativă de asasinare a lui Stalin şi pentru homosexualitate.

Ejov a fost deţinut în închisoarea Suhanova de lângă Moscova, unde erau plasaţi ”duşmanii deosebit de periculoşi ai poporului”. A fost împuşcat în 1940. El nu a fost niciodată reabilitat, ca urmare a rolului său important în timpul Marii Epurări.

Până la moartea lui, Stalin a fost considerat bunul şi marele ”tătuc al popoarelor”, deşi era clar că atât el cât şi slugoii lui erau nebuni de maximă periculozitate. Setea de sânge a bolşevicilor nu a fost potolită nici de ruşi, unii chiar tovarăşi cu ei, nici de alţi etnici sovietici, ci a fost extinsă şi asupra balticilor, asupra românilor din Nordul Bucovinei şi din Basarabia, şi asupra tuturor popoarelor cărora le-au impus comunismul.

Numai moartea a putut să-i oprească pe acei asasini. Ce motive vor fi având oare ”nostalgicii” din zilele noastre să-i regrete?