Canalul blestemat

Canalul Dunăre–Marea Neagră a fost una dintre cele mai mari tragedii care au marcat comunismul, şi unde au pierit ori s-au îmbolnăvit pe viaţă mii de deţinuţi politici. E de regretat că nu a fost construit mai înainte de venirea la putere a comuniştilor, deşi nu le-ar fi fost greu să găsească şi alte variante de tortură, fiindcă planuri de a construi canalul respectiv au existat încă de pe vremea când Dobrogea mai făcea parte din Imperiul Otoman.

Se pare că această idee le-a venit mai întâi englezilor. Apoi, după Unirea Dobrogei cu România, în 1878, a început a fi dezvoltată ideea unui al patrulea braţ al Dunării, de data aceasta artificial, care să scurteze drumul spre Marea Neagră. Însă condiţiile tehnice ale epocii respective făceau ca o astfel de lucrare să fie extrem de grea şi de costisitoare, astfel că regele Carol I, realist, nu a dorit să se implice în acest proiect.

Mai târziu, regele Carol al II-lea a fost şi el interesat de această idee, dar criza economică mondială şi apoi începutul Celui de-al Doilea Război Mondial au făcut ca realizarea canalului să fie amânată sine die.

Odată cu venirea comuniştilor la putere în România, ideea canalului a fost reluată, în contextul în care ţara, după exemplul sovietic, urma să se umple de şantiere cu ambiţii uriaşe, dar de cele mai multe ori nerealiste. Pentru realizarea acestui proiect s-a întrebuinţat din plin munca foraţă, adică folosirea deţinuţilor politici ca mână de lucru pe diverse şantiere sau în mine.

Canalul Dunăre–Marea Neagră a fost început în martie 1950. Scopul Canalului a fost explicat în două feluri: urma să lege Marea Neagră de Dunăre, cu Canalul Oder–Rin, pentru transportul minereului de fier. Însă, în acelaşi timp, ar fi urmat să permită trimiterea unor nave sovietice în amonte de Dunăre, în eventualitatea unui conflict armat cu Iugoslavia.

Mâna de lucru era asigurată de ”elementele reacţionare”, majoritatea ”reţinute administrativ”, fără proces, pe termene variind între 12 şi 60 de luni. Canalul era denumit, în termenii regimului Gheorghiu-Dej, ”un mormânt al burgheziei româneşti”. După cele mai prudente estimări, în lagărele lui au fost concentraţi, numai în 1950, peste 4.000 de deţinuţi. Alţi 20.000 erau aşa numiţii ”lucrători voluntari”.

Astăzi se ştie că decizia construirii canalului i-a fost sugerată lui Gheorghiu-Dej de însuşi Stalin, cu prilejul unei vizite făcute la Kremlin, potrivit mărturiei lui Paul Sfetcu, şeful de cabinet al lui Dej. După aceeaşi sursă, ezitărilor lui Gheorghiu-Dej, Stalin le-ar fi răspuns cu promisiuni că U.R.S.S. va acorda României tot sprijinul de care are nevoie pentru realizarea acestui proiect.

Forţa de muncă era asigurată şi prin recrutări de muncitori şi specialişti, însă cei care au dus greul au fost militarii în termen, dar mai ales deţinuţii politici, cei administrativi şi de drept comun, categoria lor fiind cunoscută în documentele vremii şi în literatura istorică sub denumirea de ”colonişti M. A.I.”.

Procentul deţinuţilor în numărul total al lucrătorilor de la Canal a crescut de la 10,2 %, cât era la început, la 82,5 %, adică 20.768 de oameni în noiembrie 1952. Aici au fost aduşi deţinuţi cu condamnări între 1 şi 10 ani, cei cu peste 10 ani ajungând în minele de plumb de la Cavnic, Vadul Nistrului şi Baia Sprie. Începând cu luna mai 1950, de-a lungul celor 65 km dintre Constanţa şi Cernavodă au fost create 14 lagăre de exterminare prin munca forţată.

Colonia cea mai mare a Canalului era la Poarta Albă, acolo aflându-se constant aproximativ 12.000 de deţinuţi, spre deosebire de celelalte colonii penitenciare, tot de pe Canal, care aveau efective de 5.000 – 7.000 de oameni. Tot atunci, la Colonia Galeşul erau internaţi toţi preoţii aduşi la Canal.

Conform unui dicţionar din volumul ”O istorie a comunismului din România”, apărut sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România”, colonia de muncă era o ”Formă de detenţie administrativă, cu regim de muncă obligatorie, legiferată în 1952, ca urmare a desfiinţării unităţilor de muncă. Spre deosebire de formele anterioare, în colonii, aria categoriilor de persoane care puteau fi internate a fost extinsă.

Noile categorii îi cuprindeau pe cei care ascultau posturile de radio străine, cei care proferau injurii la adresa Partidului, a liderilor săi şi pe cei ai ţărilor socialiste, cei care frecventau legaţiile statelor occidentale, cei care îndemnau la atitudini rasiale sau şovine, cei care organizau activităţi subversive, cei care se opuneau colectivizării, persoanele aflate în evidenţele instituţiilor represive, sau foştii proprietari de fabrici şi pământ, care treceau drept ”delăsători în muncă”, cei care făceau prozelitism, foştii membri ai partidelor istorice, foştii ofiţeri ai armatei regale, ai serviciilor secrete şi de ordine publică, foştii condamnaţi pentru trecerea frauduloasă a frontierei, ”chiaburii”, ”sabotorii”, ”trădătorii”, ”spionii” şi rudele lor, recidiviştii cu condamnări mai mari de 3 ani şi care reprezentau un pericol pentru liniştea şi siguranţa ”oamenilor muncii” ş.a.”

Internarea în coloniile de muncă se realiza printr-o decizie a Ministerului de Interne şi se făcea pe o perioadă cuprinsă între 6 luni şi 5 ani. Iată cum descrie un fost deţinut la Canalul Dunăre – Marea Neagră, Gheorghe Bâgu, în volumul ”Mărturisiri din întuneric”, chinurile îndurate:

”... Trebuia să intri în mocirlă până la genunchi, câteodată până la brâu, şi să smulgi papură, stuf, sălcii şi alte plante. Apoi se drena apa şi, în cele din urmă, se trecea la săparea Canalului. Încărcam vagonul cu rădăcini de plante, îl împingeam cam 400 m, apoi îl descărcam. Brigadierii şi supraveghetorii cu bâta în mâini ne ameninţau şi ne îndemnau la treabă. Intram în apă, şi din nou începeam să smulgem rădăcini şi să încărcăm vagonul. Aveam momente de totală rătăcire, gânduri de nimicire, de sinucidere”.

În februarie 1953 a murit I. V. Stalin. Cu acest prilej, s-a întrerupt munca, au sunat sirenele şi s-au tras clopotele timp de aproximativ cinci minute în toată ţara. Deţinuţii de la Canal nu şi-au făcut atunci iluzii, şi, într-adevăr, abia în 1955 lucrările au fost întrerupte, mascându-se dificultăţile tehnice şi economice pentru construirea acestuia, printr-o înscenare făcută conducătorilor lucrărilor, acuzaţi de sabotaj şi condamnaţi la moarte sau la ani grei de închisoare.

Lucrările au fost reluate abia în 1975, Canalul fiind inaugurat la 26 mai 1984 de către Nicolae Ceauşescu. S-au excavat aproximativ 300 de milioane metri cubi, mai mult cu 25 de milioane decât la Canalul Suez şi cu 140 de milioane mai mult decât la Canalul Panama, şi s-au turnat 3,6 milioane metri cubi de betoane.

Cu o lungime de 84 km, cu o adâncime de 7 m, o lăţime la bază de 70 m şi la suprafaţă de 110 -140 m, Canalul are o capacitate anuală maximă de transport de 785 de milioane de tone de marfă. Este parte componentă a importantei căi navigabile europene dintre Marea Neagră şi Marea Nordului, prin Canalul Rin–Main–Dunăre.

Riveranii săi spun că e blestemat şi că de aceea în apa şi pe malurile lui se petrec, cu o frecvenţă cutremurătoare, atâtea crime şi sinucideri. Acest canal încărcat de atâtea amintiri tragice, traversează mai multe localităţi în drumul său către Mare. Poate că, spre pomenire, ar trebui ca în fiecare dintre aceste localităţi să le fie înălţat câte un monument celor care au suferit acolo, eventual cu numele lor încrustate.