Istoria comunismului (VIII)

Dincolo de saluturile tovărăşeşti

La prima vedere, relaţiile dintre U.R.S.S. şi ţările ”frăţeşti”, ca şi între acestea din urmă, păreau ideale. În anii ’50, în România erau plasate peste tot lozinci pe care scria: ”Trăiască lagărul de nezdruncinat al socialismului”. În realitate, fiecare dintre ţările căzute în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice avea problemele ei, nu doar ideologice.

Astfel, Stalin smulsese teritorii din România, Polonia şi Cehoslovacia, luase ţările baltice cu totul, proclamase zona ocupată din Germania Republică Democrată şi impusese tuturor vecinilor vestici ai Rusiei comunismul, cu excepţia Finlandei, din care însă smulsese Karelia. În acest sens, Republica Populară Română avea şi ea propriile ei probleme de rezolvat.

După preluarea puterii de către partidul comunist, au început luptele interne între liderii săi, fiecare dorindu-şi puterea numai pentru el şi fidelii săi. Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost ales secretar general al Partidului Comunist din România (PCdR) în anul 1945, dar nu a reuşit să deţină controlul absolut până în anul 1952, când a epurat partidul de membrii facţiunii moscovite în frunte cu Ana Pauker; aceasta era liderul neoficial al PCdR de la terminarea războiului, şi s-a bucurat multă vreme de sprijinul lui Stalin.

Urmărind cu mai multă atenţie cariera politică a lui Dej, este greu de înţeles, în studiul actual al cercetărilor, dacă, în afară de propria lui putere, el şi-a mai propus şi alte obiective. Din tinereţe s-a evidenţiat ca lider comunist, fiind unul dintre organizatorii grevei ceferiştilor de la Griviţa Roşie, din 1933, şi fiind încarcerat în mai multe închisori.

Totuşi, în perioada interbelică Gheorghiu-Dej a scris şi a publicat o broşură accentuat naţionalistă, al cărei tiraj a avut grijă să-l distrugă după 23 august 1944. Apoi, pentru a-şi înlătura rivalii şi a obţine epurarea din partid a liderilor de origine evreiască, acuzaţi de ”cosmopolitism”, el a manevrat tendinţele antisemite ale lui Stalin din ultima parte a vieţii acestuia.

Pe de altă parte, Dej a fost pentru arestarea şi executarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, român neaoş, care nu era nici cosmopolit, nici antisemit mascat, fiind chiar unul dintre naţionaliştii fervenţi ai partidului!

S-ar părea că lui Gheorghiu Dej îi era teamă că România ar putea dispărea ca stat sau că i s-ar mai ciunti ceva din ceea ce i-a mai rămas din teritoriu! Trebuie menţionat că, după preluarea puterii, destul de mulţi comunişti est-europeni, fie din oportunism, fie din prostie, doreau includerea ţărilor lor ca republici unionale în Uniunea Sovietică, idee pentru care Todor Jivkov, ajuns în fruntea Bulgariei, a militat până ce a fost înlăturat de la putere, în cursul evenimentelor din anul 1989.

Înaintea lui Jivkov, un alt lider comunist, mult mai cunoscut, Gheorghi Dimitrov, apropiat al lui Iosip Broz Tito, avusese altă idee, şi mai creaţă, aceea a unirii Bulgariei cu Iugoslavia, într-o federaţie, care să copieze modelul sovietic. În acest fel, România ar fi fost în pericol, înconjurată de două mari federaţii şi de Ungaria, care şi ea avea pretenţii teritoriale faţă de ţara noastră.

Din cu totul alte motive, Stalin nu a agreat ideea creării federaţiei iugoslavo-bulgare, existând şi astăzi suspiciuni că moartea neaşteptată a lui Gheorghi Dimitrov, din 1949, nu a avut cauze naturale. De altfel, decesul subit al lui Dimitrov a coincis cu expulzarea comuniştilor iugoslavi, conduşi de Tito, din Cominform, iar acest eveniment a fost urmat de o ”vânătoare de titoişti” în Bulgaria, unde s-a instaurat stalinismul.

În acest sens, s-ar putea înţelege că, prin anii ’50, Dej îl ura cu sinceritate pe Tito şi era de partea lui Stalin. Numai că, sub pretextul ameninţării iugoslave, reale sau imaginare, în anul 1951 au avut loc deportările a peste 40.000 de români şi alte grupuri etnice din Banat, cărora li s-a fixat domiciliul obligatoriu în Bărăgan!

Câte astfel de acţiuni i se datorează lui Dej şi câte grupului Anei Pauker până în 1952 urmează să stabilească istoricii. De pildă, lectura unui fragment din ceea ce a spus Gheorghiu-Dej în şedinţa Biroului Politic al CC al PMR, din 19 noiembrie 1952, nu se poate să nu uimească:

”Este vorba de a pune puţină ordine în situaţia închisorilor şi lagărelor... Lucrurile sunt cu mult mai grave decât ne închipuim noi... Dispoziţia a fost aşa dată (de Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu – n. n.) să se aresteze în fiecare comună câte 1 – 2 – 3 chiaburi – a fost o normă – cum şi pentru ce anume nu interesa, ci să se aresteze, să se facă fără judecată la faţa locului, să fie convocaţi ţăranii. Aceasta ca un mijloc de presiune asupra ţăranilor. Faci acest lucru, însă legal. Dar felul în care au fost date dispoziţiile a împins la acte abuzive. (...)

Am ajuns la concluzia că din o serie întreagă de motive s-a procedat aventurist, fără socoteală, au fost arestaţi mii de oameni care nu trebuiau să fie arestaţi şi în special ţărani muncitori, ei sunt majoritatea, mai mulţi decât chiaburii. (...) Închisoarea Văcăreşti e plină, dorm şi în curte, n-au loc, e ceva groaznic, e ceva de neimaginat...”

Atitudinea politică a lui Gheorghiu Dej era ambivalentă fiindcă, dacă în anul 1954 a hotărât eliberarea a numeroşi deţinuţi politici, în acelaşi an Securitatea organiza un nou val de arestări şi epurări! Totodată, în condiţiile de atunci, Dej şi-a jucat cu succes cartea naţională.

Revoluţia ungurilor din anul 1956 trebuie să-l fi speriat din cel puţin două motive. Unul era desigur frica de extinderea revoltei în România, eventuala izbândă a anticomuniştilor, judecarea şi executarea lui, cum făcuse şi el cu alţii. Altul, care-i zgândărea coarda patriotică, era faptul că, printre altele, în timpul revoluţiei maghiare, la Budapesta se strigase şi ”Vrem Ardealul!” Aceasta este istoria şi nu are rost s-o măsluim.

Dej s-a răzbunat pe vecinii răzvrătiţi, facilitând trecerea Armatei Roşii spre Ungaria, reţinerea la Snagov a fostului prim-ministru maghiar Imre Nagy, pe care l-a predat apoi sovieticilor. Implicarea lui Gheorghiu-Dej în aceste evenimente, i-a adus un avantaj în vederea retragerii militare sovietice din România.

Retragerea Armatei Roşii, apoi izbucnirea conflictului sovieto-chinez în 1962, au permis Partidului Muncitoresc Român (PMR) distanţarea treptată de Kremlin. În 1959, cu prilejul centenarului Unirii Principatelor Române, la radio s-a cântat pentru prima oară după proclamarea republicii, ”Hora Unirii”.

În fine, Dej s-a convins că temerile lui privind amputarea teritorială a României nu sunt fantasmagorii: în 1964, Kremlinul a lansat aşa-numitul Plan Valev, care propunea o diviziune a muncii în cadrul blocului socialist, României revenindu-i rolul de ţară preponderent agricolă, într-un areal cuprinzând Basarabia, Sudul Ucrainei, Sud-Estul României şi Nordul Bulgariei.

Bulgaria a acceptat cu entuziasm acest plan, pe când România a protestat cu vehemenţă. Punctul culminant al tensionării relaţiei cu Uniunea Sovietică l-a reprezentat ”Declaraţia din Aprilie 1964” a conducerii PMR, ce a relevat dezacordul vădit cu Moscova, pe fondul neacceptării Planului Valev. Tot pentru contracararea planurilor sovietice care îi rezervaseră României rolul de ţară agrară, Dej a hotărât dezvoltarea industriei grele.

Dej a încurajat evident sentimentele antisovietice ale românilor, reuşind cu aceasta să atragă în rândurile partidului mai mulţi membri de calitate. În scrierile istorice a început să se facă referire la Basarabia românească, iar în ultimii ani ai regimului dejist au fost publicate textele lui Karl Marx, care până atunci fuseseră cenzurate, unde acesta scria de imperialismul ţarist şi despre ocuparea teritoriilor româneşti care, după al doilea război mondial, fuseseră iarăşi răpite de ruşi.

S-au făcut paşi importanţi pentru eliminarea influenţei culturale sovietice, printre altele desfiinţându-se editura Cartea Rusă. În ultimii ani de conducere ai lui Dej, s-au stabilit relaţii diplomatice cu statele occidentale capitaliste, inclusiv cu SUA.

Conform unor mărturii din epocă, printre care şi cea a lui Pacepa, pentru antisovietismul său din ce în ce mai hotărât, Dej a fost iradiat de KGB, cu prilejul ultimei sale vizite la Moscova, iar în scurt timp a şi murit.

Acest episod din ”Istoria comunismului” nu se doreşte nicicum o pledoarie pentru politica lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, ci doar o încercare de a demonstra cât de deosebite erau interesele ţărilor ”frăţeşti” şi că blocul sovietic era destul de crăpat încă de la apariţia lui, continuând să crape.

Astfel, în 1948, Stalin a ordonat ”blocada Berlinului”, iar datorită politicii independente a lui Tito faţă de Moscova, Iugoslavia a fost exclusă din Cominform; în 1953, Armata Roşie a reprimat grevele muncitorilor din Berlinul de Est; în 1956, a avut loc revoluţia maghiară anticomunistă, despre care am scris mai sus, şi lichidarea ei de către Armata Roşie; în anul 1959, au fost arestaţi sau executaţi ultimii luptători anticomunişti din România.

În 1961, pentru a opri exodul germanilor spre Berlinul de Vest, autorităţile est-germane au decis construcţia ”zidului Berlinului”; în 1968, în Polonia au avut loc violenţe între studenţii care manifestau pentru libertate şi forţele de ordine, iar trupele Pactului de la Varşovia au invadat Cehoslovacia, înăbuşind în sânge ”Primăvara de la Praga”; în 1977, minerii din Valea Jiului au declarat grevă; 1980, în Polonia au avut loc greve pe şantierele navale de la Gdansk şi s-a constituit Sindicatul ”Solidaritatea”; în anul 1981, a avut loc revolta anticomunistă a minerilor din Motru; în 1987, a avut loc revolta anticomunistă din Braşov.

În 1989, a avut loc căderea ”Zidului Berlinului” şi, în ce ne priveşte, prăbuşirea regimului Ceauşescu. Dar, din păcate, comunismul nu a dispărut cu totul de pe continentul nostru, căci forurile de conducere ale Uniunii Europene refuză încă să-l condamne, iar însemnele lui, spre deosebire de cele ale altor ideologii, sfidează cu neruşinare şi nepedepsite privirile oamenilor.