Rusaliile negre şi Gulagul nostru cel de toate zilele

Imagini prezentate la dubla expozitia intitulata “Rusaliile Negre: Deportarea in Baragan -- Memoria ca forma de justitie.” In poza de fata este surprins transportul apei in Valea Viilor, 1952."
Imagini prezentate la dubla expozitia intitulata “Rusaliile Negre: Deportarea in Baragan -- Memoria ca forma de justitie.” In poza de fata este surprins transportul apei in Valea Viilor, 1952." (Andrei Popescu/Epoch Times Romania)

Bărăganul. O câmpie aridă, celebră doar pentru ciulinii ei şi arşiţa din timpul verii, a fost loc de pedeapsă pentru mii de oameni nevinovaţi, deportaţi pe timp de pace, cu care s-a început absurdul, obscenul şi niciodată încheiatul experiment al Gulagului românesc.

Motorul acestei dislocări umane a fost, ca şi în cazul arestărilor şi execuţiilor din comunism, exterminarea - programul cu care această religie malefică a debutat în istorie.

Gulagul, încarcerarea umană, niciodată explicat, denunţat, condamnat până la capăt, la fel ca şi ideologia care l-a creat, continuă să facă victime, aşa cum comunismul continuă să facă victime.

Istoriile se repetă. Dacă Mineriadele au fost posibile, (cu susţinere din partea populaţiei!), dacă loviturile succesive asupra statului de drept sunt date în continuu (iar partidul roşu e văzut tot ca forţa binelui care măreşte pensiile), dacă astăzi auzim încă politicieni care vor să tragă în protestatarii paşnici (cu pistolul de la Revoluţie) înseamnă că motorul acestui rău e acolo. Şi e capabil, aici şi acum, sub diverse alte chipuri, să producă aceleaşi dezastre omenirii.

Faptul că acest flagel - comunismul - s-a născut şi s-a menţinut prin teroare şi crimă e o realitate recunoscută chiar de înfăptuitorii lui, prin actul său de naştere (Manifestul Comunist).

„Raiul pe pământ” avea nevoie de sânge, periodic. De o revoluţie politică însoţită de mii de crime, la fiecare 7 sau 8 ani, după cum spunea Mao Zedong. „…După haos lumea atinge pacea, dar în 7 sau 8 ani haosul trebuie să apară din nou”. Sângerosul lider chinez - (recunoscut drept criminalul cel mai mare din istorie, cu peste 70 de milioane de victime omorâte din ordinul său) a rezumat astfel nu doar scopul Revoluţiei Culturale, ci motivul din spatele tuturor „mişcărilor politice” ale comunismului. Indiferent de epocă şi de mistificări de propagandă.

O „Siberie românească” pentru „igienizarea Banatului”

Câmpia Bărăganului a servit drept „Siberie românească”- un lagăr în aer liber pentru peste 40.000 de suflete, creat pentru epurarea socială („igienizarea Banatului”) pusă la cale de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi ceilalţi agenţi ai Moscovei (Ana Pauker şi Teohari Georgescu).

Români, etnici germani, bulgari, sârbi, croaţi şi aromâni au fost deportaţi în Bărăgan, prin decizia Partidului Muncitoresc Român din 1951, de a izola vestul ţării de aşa-zisele influenţe anti-comuniste ale conducătorului iugoslav Tito.

Iugoslavia anului 1948 nu era aliniată sovietizării, precum celelalte ţări ale Cortinei de Fier, astfel că, Dej nu putea lăsa ca „fascistul“ Tito, care îşi transformase ţara „într-o „semicolonie a imperialismului anglo-american“, să influenţeze calea „firească” a sovietizării României. Ruptura dintre Iosip Broz Tito şi Iosif Stalin însemna, spunea el, curăţarea oricăror urme de „titoism“ din ţară. Astfel, soarta a aproape 40.000 de persoane începea să fie scrisă brutal: la Plenara C.C. al P.M.R. din 3-5 martie 1949, consacrată procesului de transformare socialistă a agriculturii, Gheorghe Gheorghiu-Dej reclama detaşat necesitatea „îngrădirii şi lichidării elementelor capitaliste din agricultură, a rezolvării problemei ţărăniste, ca sarcină a dictaturii proletariatului.“

Urmând modelul sovietic, Teohari Georgescu, ministru al Afacerilor Interne, a decretat, la 15 martie 1951 „mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifica prezenţa în aceste centre, precum şi mutarea din orice localitate a persoanelor care prin manifestările faţă de poporul muncitor dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor mutaţi li se va stabili domiciliu obligator în orice localitate.“

În noaptea de 17 iunie 1951, imediat după Rusalii, a început cea mai amplă acţiune de deportare din istoria contemporană a României, după cea din ianuarie 1945 împotriva etnicilor germani din România, când peste 70.000 de persoane, în special etnici germani au fost deportaţi în Uniunea Sovietică.

Rusaliile Negre

Cu doar câteva zile înainte de Rusaliile Negre, alţi peste 30.000 de oameni din Basarabia şi Bucovina de Nord avuseseră aceeaşi soartă, în Siberia, în noaptea de 12 spre 13 iunie.

Ţăranii revoltaţi împotriva colectivizării au fost şi ei mutaţi din satele lor în alte sate deja colectivizate şi „atrase” de proiectul comunist.

Astfel, peste 44.000 de persoane (12.800 de familii), chiar şi bătrâni, bolnavi, femei gravide, copii mici, din 258 de localităţi din apropierea frontierei cu „imperialismul” au căzut pradă celor mai dureroase zile ale satului, căci deportarea s-a desfăşurat timp de mai multe nopţi şi zile, între 17 şi 23 iunie.

Au fost mânaţi în grabă în vagoane de vite, cu cal, căruţă, purcei, raţe, sau ce şi-au putut lua cu ei din avutul lor de-o viaţă şi trimişi să trăiască acolo unde nu se poate trăi, în câmp gol, în deşert, căci asta a şi fost Bărăganul- deşertul României, nicidecum grânarul Europei, aşa cum, în mod fals, l-a botezat propaganda comunistă.

Au fost ridicaţi aşa-zişi chiaburi (ţărani înstăriţi), comercianţi, foşti industriaşi, refugiaţi din Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa, români, germani, sârbi, bulgari, aromâni, pentru transportul cărora s-au folosit 2.656 de vagoane de tren şi 6.211 autocamioane.

Ca în orice ticăloşie, nici un detaliu al supliciului nu e lăsat la întâmplare. După mai bine de o săptămână în care au împărţit aceleaşi vagoane întunecate cu animalele, oamenii erau debarcaţi în mijlocul unui Bărăgan vast şi ostil, unde n-au primit decât un ţăruş cu un număr şi un lot de pământ unde trebuiau să-şi ridice casele din chirpici. Deportaţii au fost lăsaţi în Câmpia Bărăganului sub cerul liber, cu interdicţia de a se deplasa mai departe de 15 kilometri.

Locul în care ţi-era întotdeauna frig şi foame

Puţinii supravieţuitori de atunci, acum bătrâni, îşi amintesc de copilăria lor în casele sărăcăcioase, unde foametea şi frigul erau omniprezente. „Mie mi-a fost întotdeauna frig şi foame”, povesteşte unul dintre supravieţuitori.

'Plecand la scoala'
'Plecand la scoala' (BOGDAN FLORESCU / The Epoch Times)

Deportaţii, chiar dacă în majoritatea lor erau ţărani, au înţeles destul de repede că sunt victime ale politicii comuniste.
Adaptarea a fost dureroasă şi nu s-a încheiat niciodată. Aici, în bordeie umede, destinul se va rescrie pentru „duşmanii“ de clasă. Vara Bărăganului topea şi pietrele, iar iarna, când crivăţul viscolea zăpada, focul făcut din puţinele lemne găsite abia îi ferea de îngheţ. Apa, era un „lux”. Adusă în cisterne din braţul Borcea, era murdară şi avea miros de motorină. Oamenii se îmbolnăveau de enterocolite, hepatite şi febră tifoidă, iar şobolanii mâncau orice.

Supravegherea şi evidenţa populaţiei n-au încetat până în ultima zi. Drumurile, gările şi trenurile erau patrulate de miliţie şi armată, care aveau ordin de a legitima populaţia din zona satelor noi. Evadarea era aproape imposibilă.

Potrivit lui Silviu Sarafolean - preşedinte Asociaţiei Foştilor Deportaţi în Bărăgan, din 1990 până în 2012, când a încetat din viaţă - Deportarea în Bărăgan a fost una dintre cele mai mari tragedii ale României, o tragedie care a fost ani de zile ascunsă.

„Satul nou era un adevărat lagăr de muncă. Activitatea lui era condusă de un comitet provizoriu alcătuit din activişti de partid, care informau zilnic, apoi din trei în trei zile, despre situaţia satului. Munca deportaţilor era dirijată şi controlată. Au fost cazuri când, pentru a-şi salva bolnavul, familia şi rudele vindeau bunuri din casă sau trimiteau la lucru copii minori. Sufocată de nedreptăţi şi necazuri, fiecare familie şi-a purtat totuşi crucea cu demnitate. În acei ani grei, Dumnezeu era singura şi marea speranţă. Nimeni şi nimic nu poate plăti suferinţele şi nici averile pierdute. Victimele deportării, ca şi tragedia Bărăganului au rămas o amintire tristă“. (Silviu Sarafolean; 4 ani la momentul deportării din satul natal Comloşu Mare (Timiş), în Satul din Bărăgan – Măzăreni, amplasat pe tarlaua Gostatului, Brăila).

Fotografie infatisand o 'Coliba construita in cateva zile, 1951'.
Fotografie infatisand o 'Coliba construita in cateva zile, 1951'. (BOGDAN FLORESCU / The Epoch Times)

Domiciliile obligatorii- „recompensă” şi pentru alţi „duşmani ai poporului”

Un ordin din decembrie 1955 a dispus eliberarea şi întoarcerea deportaţilor. Se spune că acest lucru s-ar fi datorat primirii României („Republica Populară Română”) în ONU, conducerea fiind obligată să respecte, cel puţin formal, drepturile omului. Cei mai mulţi deportaţi s-au întors în Banat în cursul anului 1956.

În perioada cât a durat domiciliul forţat în Bărăgan, între 1951-1956, au murit peste 1.700 de oameni, dintre care 174 de copii.

Drama domiciliilor obligatorii nu se opreşte însă aici. Calvarul comunist abia începea.

Fundata, sat de deportaţi. În imagine, casă din timpul deportaţilor în Bărăgan.
Fundata, sat de deportaţi. În imagine, casă din timpul deportaţilor în Bărăgan. (Epoch Times România)

După eliberarea deportaţilor, aceste comune au devenit „domicilii obligatorii” pentru deţinuţii politici „recalcitranţi”, care îşi executaseră anii de condamnare şi erau trimişi aici pentru „supliment de pedeapsă”. Dar şi cei care „prin fapte şi manifestări încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară” puteau ajunge acolo. După graţierea generală din 1964, casele au fost demolate, pământul arat, şi, astfel, urmele fărădelegilor au fost şterse.

Deportările a fost un subiect despre care nu se putea vorbi, ca, dealtfel şi de celelalte persecuţii comuniste. Abia în 1972, când Ceauşescu a criticat deportările în Bărăgan, calificându-le drept „măsuri greşite”, care au adus daune „politicii naţionale” a partidului, s-a aflat public de ele.

Indiferent cât de ademenitoare răsuna propaganda comunistă, regimul n-a urmărit niciodată „binele general” de care făcea atâta caz. De aceea, răul de astăzi şi multiplele niveluri de corupţie, sunt, în cea mai mare parte derivate din „binele” comunist.

Mineriada şi alţi monştri ieşiţi din Gulagul comunist

Cei care plâng după comunismul care „le-a dat” o casă ar trebui să aibă clar în minte că partidul n-a „dat” nimic fără un scop precis, altul decât cel declarat propagandistic, cu surle şi trâmbiţe. Apartamentele repartizate „din grija partidului” celor care veneau la oraş pentru a munci în „fabrici şi uzine” ascundeau în spatele lor realitatea cutremurătoare a industrializării forţate şi a distrugerii programate a agriculturii şi a satelor româneşti. În final a distrugerii ţării şi a naturii umane care o alcătuieşte.

În ciuda criticilor constante pe care conducătorii comunişti şi le aduceau unii altora, n-a existat nici unul (nu în România, cel puţin) care să fi procedat altfel decât cel pe care îl ponegrea.

Ceauşescu a condamnat deportările şi lagărele de muncă din timpul lui Dej, dar ce erau şantierele groazei de la Casa Poporului şi Canal (Canalul a fost reluat în 1973) unde şi-au găsit moartea sute de oameni, dacă nu re-editarea lagărelor de muncă forţată? Ceauşescu avea altfel de politici de ucidere în masă, avea şi alt set de torturi zilnice, prin foame, frig, politică demografică, demolări.

Iliescu, la rândul său l-a criticat pe Ceauşescu (pe care l-a şi omorât, dealtfel), dar a procedat ca şi dictatorul când a chemat minerii să ocupe Piaţa Universităţii şi să linşeze „golanii” şi „elementele fasciste” de acolo. Iliescu nu i-a iertat lui Ceauşescu că a „întinat idealurile comunismului”, lăsându-ne 10 ani cât a fost preşedinte, (şi încă 17, în care conduce din umbră), să înţelegem că din aceste idealuri comuniste nu se poate naşte decât un stat mafiot, cu penali la vârfurile puterii care subminează constant şi definitiv economia şi legile, făcând viaţa omului de rând imposibilă.

Mineriada
Mineriada (Epoch Times România)

Astăzi oamenii nu mai sunt deportaţi politic. Sunt însă împinşi de o altă politică, cea economică, voit dezastruasă, să plece singuri. Îşi părăsesc ţara, uneori chiar familiile şi copii pe care nu-i pot lua cu ei. E o altfel de exterminare, mai soft, dar generată de acelaşi motor al răului. Istoria neînvăţată se repetă.

Dar cea mai gravă pierdere este în conştiinţă. Comunismul nu doar a distrus vieţi şi a ucis doar milioane de oameni; a spălat creiere, a deformat caractere, a născut monştri. Fără conştiinţă, oamenii nu mai sunt în stare să recunoască răul şi se aliază cu el. Am văzut o fotografie de la Mineriada din 90 în care un bărbat săruta mâna unui miner. Iar cei care i-au primit atunci cu flori pe minerii care au bătut şi omorât oameni, au ieşit acum la contra-protestul #rezist de astă iarnă. Lucrurile se trag unele din altele.
Gulagul neînţeles, ne-asumat, ne-condamnat, produce în continuare monştri şi victime.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Cultură