Tânără profesoară i-a premiat din salariul ei pe elevii cu note mari la BAC. De ce a făcut-o? Interviu

Alexandra Avasicei e profesoară de cinci ani. Predă matematică la Colegiul "Emil Negruţiu" din oraşul Turda. Şi, în timp ce majoritatea oamenilor economisesc bani să plece în vacanţe sau să-şi cumpere lucruri noi, Alexandra a decis şi ea să facă economii dar nu pentru vreo vacanţă sau vreun scop personal, ci să îi premieze pe elevii ei care iau note mari la Bacalaureat.

Poate elevii ar fi luat note bune şi fără stimulentul de la ea. Dar, ştiind că vor primi şi nişte sume, s-au străduit mai mult, a povestit Alexandra într-un interviu pentru Epoch Times.

Cam 1000 de lei a cheltuit ea ca să-şi premieze elevii cu note mari la Bac. Mai exact, profesoara Alexandra Avasicei a promis câte 500 de lei pentru fiecare notă de 10 şi câte 300 lei pentru notele de peste 9. A făcut asta fiindcă predă la un liceu care nu-i de fiţe, unde vin adolescenţi cu posibilităţi materiale nu foarte strălucite, copii care mai şi muncesc să câştige bănuţul necesar pentru un adidas nou sau pentru a scoate o fată la o limonadă, la terasă. Pentru adolescenţii aceştia, premiile oferite de ea au contat.

Redăm interviul acordat de Alexandra:

Reporter: De ce aţi simţit nevoia să le oferiţi premii copiilor care iau 9 şi 10 la Bac? Nu e ceva deloc tipic, oamenii se chinuie să strângă bani pentru ei, nu să le dea altora.

Alexandra: Exact, da. Păi, după o simulare cu clasa, dintr-o glumă cu elevii, unul dintre băieţi m-a rugat să îi fac un plin la maşină. M-am gândit şi le-am propus pentru nota 10 la Bacalaureat să le ofer suma de 500 de lei, să-şi ia ei ce vor. Şi după ceva timp, în câteva săptămâni, m-au rugat, sau au spus aşa, dacă nu le dau bani şi pentru note mai mici. Şi-am stat şi m-am gândit şi am zis că bine, peste nota 9 o să vă dau anumite sume. Şi aşa a început totul.

Reporter: Bun, ei au cerut, iar dumneavoastră aţi fost de acord. De ce? Ce vă face să simţiţi că au nevoie de o motivaţie suplimentară?

Alexandra: Pentru că am văzut că ei pot mai mult şi m-am gândit că astfel îi pot motiva mai mult oferindu-le bani. Pentru că am văzut foarte mulţi dintre ei fug după bani. Mulţi lucrează ca să aibă bani, ca să aibă un venit al lor. Şi atunci m-am gândit să-i ajut, poate unii dintre ei să-l folosească la facultate, la înscriere, poate alţii or să îşi ia ceva ce au nevoie. Mi-am zis că de ce nu?

Reporter: Câţi bani aţi cheltuit pe povestea aceasta?

Alexandra: În jur de 1000 de lei. După ce am discutat cu ei lucrul ăsta şi am fost de acord să le ofer bani, am început să pun lună de lună de la salariu o anumită sumă, cât consideram eu că nu mă folosesc de ei în luna respectivă deoparte pentru ei şi s-au adunat.

Reporter: Dincolo de faptul că gestul dvs. este foarte frumos, de ce credeţi că elevii au nevoie de bani ca să muncească pentru rezultate mai bune? Evident, înţeleg că au nevoie de bani, toţi avem nevoie de bani, dar de ce credeţi că nota mare în sine nu e motivaţie suficientă? De ce nu învaţă de drag? Nu îi motivează şcoala suficient pe elevi?

Alexandra: Eu zic că-s motivaţi elevii, eu sunt convinsă că ar fi luat oricum note bune, dar nu atât de bune. Adică cred că banii i-au motivat mai mult ca să fie mai atenţi, să se autocorecteze şi să fie mai atenţi cu ei înşişi.

Deci ei ar fi atenţi şi ar lua note dacă ar fi concentraţi la maxim şi m-am gândit că cu banii îi voi motiva mai mult.

Reporter: Cum vedeţi dumneavoastră, ca profesor, şcoala? E suficient de atractiv structurată materia? Sunt elevii suficient de atenţi sau sunt mai preocupaţi de reţele sociale?

Alexandra: Deci, în primul rând, programa este foarte stufoasă pentru ei, faţă de ce nevoi au ei acum, e învechită. Ei, într-adevăr, sunt foarte atraşi de tot ce înseamnă tehnologie, tot ce înseamnă digitalizare, tot ce înseamnă nou pentru ei. Eu cumva încerc, chiar dacă la matematică e greu să reuşesc să fac lucrurile astea, încerc cât de mult pot să mă duc spre digital, să mă duc cu lecţii interactive, să le ofer resurse de pe internet, să le ofer diferite filmuleţe, diferite lecţii, cumva să le îmbin. E clar că la matematică, dacă nu lucrezi şi cu pixul pe hârtie, nu merge. Dar, pe lângă asta, încerc cumva să merg şi spre partea asta digitală. E dificil un pic de lucrat, dar încercăm.

Reporter: Presupunând prin absurd că ar fi să fiţi mâine ministrul educaţiei, care ar fi primul lucru pe care l-aţi schimba?

Alexandra: Programa. Deci, programa, în primul rând, pentru că este foarte, foarte stufoasă pentru ei. De exemplu, uneori, efectiv, nu ne ajunge timpul să o structurăm ca lumea sau să stau pe anumite lecţii cât ar fi nevoie. Foarte, foarte încărcată.

Reporter: Ce le-aţi recomanda colegilor dumneavoastră profesori să facă pentru a capta mai bine atenţia copiilor? Pentru a-i avea acolo prinşi de materie?

Alexandra: Să se deschidă faţă de ei. Eu, la orele mele de matematică, nu sunt orele normale în care ei stau în bancă cuminţei şi mă ascultă. Ei au voie să vorbească oricând peste mine, dacă au întrebări, mă opresc. Dacă nu înţeleg ceva, mă opresc. La început îi mai întreb nu doar de matematică, îi întreb cum le-a trecut ziua, ce-au mai făcut, cum se simt. Cumva să fim mai apropiaţi faţă de ei, că au nevoie şi de lucrurile astea.

Reporter: Cum vedeţi stereotipul care circulă în spaţiul public, că pe copiii din ziua de azi, pe adolescenţii din ziua de azi, nu îi mai interesează deloc cartea?

Alexandra: Pe unii, aşa este, dar nu trebuie să generalizăm. Unii, într-adevăr, nu-i interesează, vin la ore doar de dragul de a veni, pe unii i-au obligat părinţii să facă o şcoală. Sunt şi copii de genul acesta. Dar nu trebuie generalizat. Copiii, dacă vor şi au puţină susţinere, fac carte. Oriunde.

Reporter: Vorbind de susţinere, unde credeţi că greşesc părinţii? Ce ar putea să facă mai bine părinţii cu elevi de liceu, care sunt deja la o vârstă dificilă şi aşa intervine conflictul dintre generaţii iar vremurile complică acum lucrurile şi mai mult?

Alexandra: Trebuie să se intereseze mai mult şi, în cele din urmă, părinţii să comunice cu ei, cu diriginţii, cu profesorii, să existe o interacţiune între profesor, elev, părinte. Şi elevii, la fel, să înţeleagă că părintele nu le spune ceva doar de dragul de a le spune. Dar şi părinţii să înţeleagă faptul că profesorii nu au doar un elev, au 25-30 în unele clase şi cumva să fie şi ei înţelegători că nu putem să ne concentrăm atenţia spre unul singur elev. Trebuie să lucrăm cu 25 de elevi.