Despre viitoarea schimbare a cadrului comercial mondial

În iulie 1944, cu un an şi câteva luni înainte de sfârşitul oficial al celui de-al Doilea Război Mondial, puterile aliate s-au reunit la Hotelul Bretton Woods din New Hampshire pentru a stabili o nouă ordine economică ce va domina lumea la sfârşitul războiului.

Participanţii au exprimat o mare încredere în victoria viitoare. Nu s-au înşelat.

Ca parte a noului plan pentru lume, un nou sistem monetar prindea contur. Acesta se baza pe aur, convertibilitatea dolarului fiind garantată la 1/35 de uncie. Dreptul de a converti nu era disponibil pentru oamenii obişnuiţi. Acesta era garantat doar de statele naţionale şi de băncile centrale, cel puţin de cele autorizate să participe.

În primele zile ale conferinţei, New York Times (NYT) a publicat un editorial împotriva sistemului. Cel care a scris editorialele nesemnate a fost marele economist Henry Hazlitt, care mai târziu avea să devină celebru pentru cartea sa „Economics In One Lesson”, care a devenit una dintre cel mai bine vândute cărţi economice ale secolului. De fapt, cartea se vinde bine şi astăzi.

Hazlitt a criticat noul sistem monetar propus. El a afirmat că, făcând din dolar moneda de rezervă mondială şi garantând convertibilitatea în aur doar de către marile naţiuni comerciale, noul sistem nu putea dura. Aceasta deoarece nu exista niciun mecanism de supraveghere a politicilor fiscale şi monetare ale naţiunilor. Noul sistem ar fi permis o expansiune nesfârşită a banilor şi creditelor în străinătate, fără consecinţe. În cele din urmă, Statele Unite ar fi suferit un exod devastator de aur. La un moment dat în viitor, a prezis el, Statele Unite vor trebui să suspende convertibilitatea.

Este exact ceea ce s-a întâmplat, nu imediat, dar în cele din urmă. În 1971, Richard Nixon a oprit sistemul prin care Statele Unite expediau aur. El a făcut acest lucru pentru a salva sistemul şi pentru a crea unul nou. Se aştepta ca preţul aurului să scadă. S-a întâmplat contrariul. Opt ani mai târziu, preţul ajunsese la 850 de dolari. Oamenii care au pariat împotriva elitelor monetare au fost câştigători.

Scrierile lui Hazlitt la NYT au o poveste de fundal. Editorialele sale strălucitoare împotriva sistemului Bretton Woods apăreau săptămânal şi au fost adunate ulterior într-o carte intitulată „From Bretton Woods to World Inflation”. La un moment dat, în 1944, chiar înainte ca sistemul să fie ratificat, editorul NYT a venit la Hazlitt şi i-a spus că ziarul îşi va schimba poziţia editorială. Ar trebui să favorizeze şi nu să se opună noului sistem. În acel moment, Hazlitt şi-a dat seama că mandatul său de 10 ani la ziar era pe sfârşite. Şi-a făcut bagajele, s-a dus acasă şi a început să lucreze la o nouă carte care a devenit „Economia într-o singură lecţie”. Scrierea ei nu i-a luat nici două săptămâni.

Am recitit scrierile lui Hazlitt din această perioadă ca o modalitate de a înţelege momentul prezent. Este clar că elitele din acele zile puneau la punct un nou mecanism global. În conceperea unui astfel de sistem - John Maynard Keynes din Regatul Unit a fost principala influenţă - existau mai multe părţi în mişcare. Exista sistemul monetar descris mai sus. Trebuia să existe un sistem de compensare a tranzacţiilor administrat de o nouă Bancă Mondială, ale cărei rămăşiţe supravieţuiesc astăzi în drepturile speciale de tragere (DST). Exista un sistem de finanţare sub forma Fondului Monetar Internaţional. Şi a existat un nou sistem comercial numit Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT), care a devenit ulterior Organizaţia Mondială a Comerţului.

Aceste patru părţi mobile - banii, compensarea, creditarea şi comerţul - au fost concepute pentru a funcţiona împreună, ca şi cum întreaga economie mondială ar fi fost o maşină care trebuie gestionată, exact aşa cum a gândit-o Keynes. Obiecţia lui Hazlitt a fost că sistemul era prea inteligent pe jumătate, deoarece nu putea ţine cont de cerinţele pieţei şi de cele politice. Una este ca ceva să funcţioneze pe hârtie, alta este ca acest lucru să funcţioneze în realitate.

El a înţeles problema - că noul sistem nu făcea nimic pentru a disciplina guvernele care erau parte din acord. El a prezis că toate guvernele vor profita de oportunitatea de a face schimb, cu politici fiscale şi monetare nesăbuite, în timp ce se vor opune naţiunilor bogate care garantau sistemul împotriva eşecului.

În cele din urmă, el a avut dreptate, dar, între timp, economia mondială a luat o nouă direcţie către ceea ce s-a numit mai târziu neoliberalism, un sistem gestionat care exalta libertatea comerţului internaţional şi lichiditatea fiscală şi monetară mai presus de orice.

De ce a fost configurat sistemul în acest fel? Motivul este că o întreagă generaţie de aşa-numiţi diplomaţi luminaţi devenise convinsă că depresia şi războiul (anii 1930 şi 1940) proveneau din protecţionismul comercial şi din prea multe bariere monetare care împiedicau statele să inunde sistemul în perioade de criză.

Cu alte cuvinte, sistemul din 1944 a fost instituit în principal pentru a rezolva pe dos ceea ce arhitecţii săi considerau a fi principalele probleme ale celor două decenii anterioare. Aceasta este natura umană. Dacă supravieţuiţi unui incendiu provocat de o scânteie electrică, veţi fi foarte atenţi în viitor la soliditatea cablurilor. Dacă sănătatea v-a cedat din cauza unei diete proaste, veţi fi mai atenţi în viitor să mâncaţi bine. Şi aşa mai departe. Ei se concentrau mai mult pe rezolvarea problemelor vechi decât pe anticiparea celor noi.

Astfel, lumea anilor 1950 şi 1960 a continuat cu aceste remedieri. Rezultatele au fost spectaculoase după orice standard istoric, în special pentru Statele Unite. Dar nu uitaţi predicţia lui Hazlitt conform căreia noul sistem nu va oferi statelor disciplină în materie de politică fiscală şi monetară. După cum s-a dovedit, principalul infractor în această privinţă a fost SUA, care s-a angajat în războiul din Vietnam în perioada ce a coincis cu explozia beneficiilor sociale. Aceasta a condus la tensiuni economice nesustenabile.

Între timp, sistemul comercial care depindea în întregime de un sistem de decontare bazat pe aur a început să curgă într-un singur sens, şi anume în afară. Acest sistem a cedat pe măsură ce statul social şi militar s-a mărit, şi, în cele din urmă, Nixon i-a pus capăt. Luând această decizie, el a ales, de asemenea, să păstreze ordinea comercială globală cu tarife reduse în detrimentul cătuşelor monetare care îngrădiseră unele elemente de disciplină monetară.

Odată eliminate toate limitele, inflaţia şi-a luat tributul, exact aşa cum prevăzuse Hazlitt. Statele Unite au cunoscut trei valuri succesive în anii 1970, fiecare mai gravă decât precedenta. Excesul a fost în cele din urmă stopat odată cu domnia lui Paul Volcker la Fed şi cu preşedinţia lui Ronald Reagan, care promisese să controleze partea fiscală. Şi totuşi: mai era un Război Rece de câştigat, iar administraţia Reagan a trebuit, de asemenea, să aleagă între un buget echilibrat şi priorităţile sale de politică externă.

Fără a trece în revistă erorile politice ale următoarelor trei decenii, să facem un salt înainte până în 2016, într-o perioadă în care (aşa cum ar fi putut fi prezis) Statele Unite au pierdut o mare parte din sectorul lor de producţie în favoarea concurenţei străine din cauza aceluiaşi sistem instituit în epoca Nixon, ca să nu mai vorbim de victoria în Războiul Rece, care a deschis o nouă parte a lumii concurenţei productive cu Statele Unite. Noul preşedinte Donald Trump a jurat să pună capăt problemei, şi cum? Prin aruncarea în aer a GATT.

Cu alte cuvinte, Trump a adoptat o tactică diferită de cea a lui Nixon: a încercat să remedieze o problemă comercială cu un sistem foarte demodat, care fusese respins în totalitate în 1944. Din nou, Hazlitt a prezis ceva exact asemănător în scrierile sale, deoarece a explicat că naţiunile cu probleme fiscale şi monetar indisciplinate, care operează într-o lume fără convertibilitate internă, sunt obligate să sufere ieşiri monetare şi o depreciere a bazei lor de producţie din cauza concurenţei străine.

Ca urmare a eforturilor lui Trump, care nu au fost anulate de administraţia Biden, sistemul din 1944 se află acum în ruine, guvernele din întreaga lume experimentând din nou sisteme comerciale regionale, politici tarifare şi chiar noi sisteme de decontare care ar putea într-o bună zi să înlăture dolarul ca monedă de rezervă mondială.

Între timp, Statele Unite au o problemă majoră. Fără o reformă internă radicală, pur şi simplu nu pot concura pe scena mondială. Acest lucru din cauza faptului că avalanşa datoriilor Statelor Unite a contribuit la stimularea acumulării industriale în întreaga lume, chiar dacă valoarea ridicată a dolarului internaţional face ca importurile să fie ieftine, iar exporturile scumpe, în lipsa unui sistem de decontare. Acest lucru nu numai că duce la deficite comerciale perpetue, dar subvenţionează masiv importurile în detrimentul bunurilor interne.

În ultimii patru ani de inflaţie, dolarul american şi-a menţinut puterea pe plan internaţional, în timp ce a scăzut pe plan intern. Prin urmare, importurile nu au suferit la fel de mult de pe urma inflaţiei ca produsele interne, ceea ce nu face decât să consolideze problema.

Ceea ce vedem acum este destrămarea finală a sistemului din 1944 în toate părţile sale, inclusiv modificarea din 1971, care introduce în lume pericole grave de depresie şi război. Calea de ieşire din această situaţie dificilă nu este o altă ordine mondială absurdă construită de un alt guru economic globalist precum Keynes.

Avem nevoie de o simplă revenire la soliditatea fiscală şi monetară. Mai presus de orice, Statele Unite trebuie să facă ordine în propria casă, cu bugete echilibrate şi bani sănătoşi, chiar dacă asta înseamnă să renunţe la ambiţiile sale imperiale în străinătate. Aceasta este cea mai bună şi probabil singura cale de a relansa frumoasa ambiţie a unei lumi a liberului schimb.