Povestea vorbei: Băşcălia

În DEX, băşcălia figurează cu origine necunoscută. E posibil ca acest cuvânt să fie o variantă de la viscol. S-a spus şi se mai spune de către cercetătorii psihologiei poporului nostru că băşcălia ne caracterizează, îndeosebi pe cei din Vechiul Regat.

Tot românul ştie că băşcălie înseamnă batjocură, bătaie de joc, derâdere, zeflemea. Regional, există şi verbul a băşcăli, care înseamnă a mustra, a dojeni. Acesta pare a fi înrudit cu alt regionalism, a piscăli, care, printre altele, înseamnă şi a scotoci, a cotrobăi, subînţelegându-se că se scotoceşte sau se cotrobăie prin defectele cuiva.

Băşcălia nu are niciun haz dacă nu e piperată cu figuri de stil cât mai expresive, de obicei colorate de argou. Iată câteva insulte în acest sens: „Eşti atât de strâmbă, că ai putea să-nghiţi un tirbuşon”; "Mamă-ta e atât de plată, că ar putea fi trimisă prin fax”; „N. arată ca pictată de Picasso”. E ca şi cum ai trage pisica de peţiol. S-ar putea spune, după aceste exemple, că şi băşcălia noastră s-a modernizat, ba chiar tinde spre globalizare!

Despre unele persoane, exagerat de slabe, se spune că au fălci de barză şi genunchi de capră, că nu merg cum se merge, ci îşi plimbă grisinele. Dimpotrivă, cei graşi au în loc de degete sarmale sau cârnaţi, caltaboşi ori crenvurşti, şi e mai bine să-i sări decât să-i ocoleşti. Cei luaţi în tărbacă nu au cap, ca toţi oamenii, ci dovleac, tărtacă sau tigvă, peste care poartă oale, cratiţe, castroane, ligheane ori chiar O.Z.N.-uri, nu pălării!

Din păcate, deşi li se poate aprecia pitorescul, uneori chiar poezia, multe asemenea insulte au intrat în emisiunile de „divertisment” ale posturilor de televiziune. Mai rău este că ele au fost preluate şi de desenele animate, iar micii români le repetă, unii sperând, probabil, că astfel vor ajunge şi ei vedete ale micului ecran sau, de ce nu, parlamentari...

Victimele băşcăliei nu grăiesc din gură, ci din fleancă, maşină de tocat, muzicuţă, flaşnetă ori râşniţă, şi nici atunci nu vorbesc, ci latră, miaună, nechează, mugesc, cotcodăcesc, măcăne sau grohăie. Cei cu picioare strâmbe le au aşa deoarece şi-au uscat blugii pe butoi. În loc de nas, unii au clanţă, castraveţi, gogoşari, râturi sau pulverizatoare! Şi aşa mai departe.

Din păcate, deşi li se poate aprecia pitorescul, uneori chiar poezia, multe asemenea insulte au intrat în emisiunile de „divertisment” ale posturilor de televiziune. Mai rău este că ele au fost preluate şi de desenele animate, iar micii români le repetă, unii sperând, probabil, că astfel vor ajunge şi ei vedete ale micului ecran sau, de ce nu, parlamentari...