Povestea vorbei: În grădina lui Ion

Numele Ion, cu derivatele sale, este cel mai frecvent în onomastica românească. Totodată, el este deocamdată şi cel cu cea mai veche atestare de până acum, avându-şi originea în limba geto-dacilor. Astfel, celebrul istoric antic Strabon scrie în volumul „Geografia” (VII, 3, 5): „Tot aşa şi acest munte a fost recunoscut drept sacru şi astfel îl numeau geţii; numele lui, Kogaion, era la fel ca numele râului care curgea alături”.

KOG-A-ION se tălmăceşte prin „Capul lui Ion”, căci în albaneză, limbă tracică, şi în dialectul aromânesc, koke, respectiv cocă înseamnă „cap”. Din KOG româna a moştenit şi cucă „cuşmă purtată de voievozii români în timpul ceremoniilor". Kogaion era una din denumirile getice ale Munţilor Bucegi, unde se află marele cap sculptat, acoperit cu tiara sacră, cunoscut sub numele de „Sfinxul Românesc”. Râul ce curgea prin apropiere, despre care scrie Strabon, nu poate fi decât Ialomiţa.

Deocamdată, singura inscripţie geto-dacică unde este atestat KOGAION este un text orfic în versuri, de pe o cărămidă descoperită în ruinele cetăţii de la Romula, astăzi Reşca-Dobrosloveni, judeţul Olt. ION se traduce prin „Măreţul; Magnificul; Minunatul; Divinul” (cf. alban. hyjni „divinitate; zeu”; ujane „imensitate; ocean”); aşadar, KOG-A-ION se tălmăceşte şi prin „Capul Magnificului”.

La geto-daci, Ion era supranumele celui mai mare profet al lor, Orfeu, decapitat de preotesele Soarelui pe platoul Bucegilor. Mai târziu, când a fost adoptat creştinismul, istoria lui Orfeu s-a împletit cu cea a Sfântului Ion Botezătorul, mai ales că şi despre ultimul s-a scris că i s-a tăiat capul. De la numele Ion vine şi acest straniu cântec popular românesc:

În grădina lui Ion,

Toate păsările dorm,

Numai una n-are somn,

Cată să se facă om...