Miturile esenţiale: Meşterul Manole

În „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, G. Călinescu plasează Meşterul Manole printre cele patru mituri fundamentale ale noastre. În literatura scrisă, mitul meşterului a pătruns, odată cu altele, în culegerea din 1853 a lui Vasile Alecsandri, „Balade adunate şi interpretate” – cu titlul „Negru Vodă şi Manoli sau Mănăstirea Argeşului”.

Cunoscându-se ctitorul celebrului monument arhitectonic de la Curtea de Argeş, voievodul Neagoe Basarab, el a fost identificat de mulţi exegeţi cu Negru Vodă, misterul planând numai asupra lui Manole şi a soţiei sale. Însă variantele din vecinătatea României se referă la cu totul alte construcţii decât mânăstirea de la Curtea de Argeş: poduri, ba chiar cetăţi întregi.

În ţara noastră însăşi, clădirea ridicată de Manole nu este întotdeauna aceeaşi. Astfel, cercetătorul Ion Taloş a descoperit legenda bisericii Trei Ierarhi, din Iaşi, publicată în articolul „Cercări făcute de om pentru a zbura în aer cu aripi”, din „Almanah de învăţătură şi petrecere”, 1842, articol pe care îl crede scris de Mihail Kogălniceanu.

Iată rezumatul acestei legende: „Vasile Lupu hotărî să zidească biserica Trei Ierarhilor. Alese pe cel mai iscusit arhitect, dar cum „pe atunci fieştecare zidire îşi avea sufletul său, adecă stahia”, care ocrotea şi întărea clădirea, arhitectul lucră în zadar, deoarece biserica cerea jertfă. În zadar luă el umbra duşmanilor sau a prietenilor lui, căci, după ce ridica zidurile până la ferestre, acestea se risipeau de la sine.

De frica mâniei domnitorului, el se duse la o vrăjitoare, care îi spuse că unul necurat îi va surpa mereu pereţii ridicaţi, până când nu va zidi de vii chiar pe soţia şi copilul lui. Arhitectul îşi luă soţia şi copilul şi-i îngropă „în plânsul lor” cu propriile lui mâini, ceea ce favoriză terminarea clădirii.

În ziua sfinţirii bisericii, când toată lumea felicita pe arhitect, Vasile Vodă află nelegiuirea şi hotărî ca numele acestuia să fie şters de pe inscripţia bisericii. Apoi porunci să-l aşeze pe acoperiş, fără a-i da posibilitatea să coboare. Arhitectul îşi făcu o pereche de aripi, cu care se repezi spre şesul Frumoasei, dar îşi găsi moartea în Bahlui”.

Cei mai mulţi exegeţi s-au fixat asupra cuplului Manole-Ana şi a lui Negru Vodă, ignorându-l complet pe copilaşul care plânge, lipsit de laptele matern şi rămas în cele din urmă orfan. Meşterul îşi „linişteşte” astfel soţia jertfită: „Copilaşul tău, / Pruncuşorul meu, / Vază-l Dumnezeu! / Tu cum l-ai lăsat, / În pat, / Desfăşat, / Zânele c-or trece, / La el s-or întrece, / Şi l-or apleca, / Ţâţă că i-or da; / Ninsoarea d-o ninge, / Pe el mi l-o unge; / Ploi când or cădea, / Pe el l-or scălda, / Mi l-o legăna, / Dulce legănare, / Pân’ s-o face mare!”

Alăptat de zâne şi crescut fără nicio intervenţie umană, copilul lui Manole nu este unul obişnuit, ci un semizeu. O variantă culeasă la Ohaba Timişană, judeţul Timiş, spune clar că orfanul va deveni sfânt: „Mare mi-l creştea, / Dumnezeul Sfânt. / Cu a Lui putere, / La Cer mi-l suia / Şi sfânt mi-l făcea. / Sfântu-i, Doamne, sfânt, / În Cer, pe pământ”.

Altă variantă, culeasă din Bara, judeţul Timiş, spune despre copilul lui Manole că va deveni chiar înger: „Ploaia mi-o ploua, / Drag mi l-o scălda, / Vântul o zbura, / Flori l-or legăna; / Păsări vor veni / Şi l-or hărăni, / L-or hărăbori; / Îngeri or veni, / L-or sui la Cer / Şi l-or face înger”.

Deşi în baladă se pomeneşte de Dumnezeu, îngeri şi mânăstiri, ea este absolut precreştină, eroii săi fiind pământeni care au domnit cândva pe aceste meleaguri. Se vădeşte astfel că pruncul din baladă, Orfanul, este chiar Orfeu, marele profet şi cântăreţ al tracilor. Tatăl său, rege trac, rămas în istorie cu numele de Oiagru, avea mai multe supranume, printre care: M-AM-MULO „Cel care (se) înalţă; Cel ca un (de pe) Munte” (cf. alban. mal „munte”; rom. mal; namilă) şi MORYLLUS „Ziditorul; Constructorul; Arhitectul; Meşterul; Ctitorul” (cf. latin. muralis „de ziduri de cetate”), aceste atribute fiind atestate ca antroponime tracice.

Dar ce a construit de fapt Oiagru – Mammulo – Moryllus, şi unde? Iată o variantă în proză a baladei, publicată de Ion Taloş în volumul „Meşterul Manole”, Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională, Bucureşti, 1997: „S-o adunat multă lume la Vavilon şi o vrut să facă o biserică până în Cer. O plouat ploaie mare. Manole avea un corb. Corbul o adus iarbă verde. Ploaia mânase lumea, în afară de Vavilon. Corbul, aducând iarbă verde, iar o crescut iarba. N-o putut zâdi Vavilonul. Manole o trimis după nevastă. O vinit cu amiaza; era groasă (însărcinată – n. n.). El o zâdit în zâd şi o murit. Tot n-o făcut Vavilonu decât până la jumătate”.

Vavilonul – Babel! – ne duce cu gândul la trac. B-ABULE „Care (se) înalţă” (alban. avull "abur"; rom. abure; bivol), sinonim cu Mammulo. Un oronim, ce provine din BABULE, apropiat de Babel şi Vavilon, este Babele, straniile stânci de pe platoul Bucegilor, care sunt de fapt ruinele unui mare templu-mausoleu.

Acolo, la Babel-Babele, a fost „zidită” regina Calliope, mama lui Orfeu, moartă la scurtă vreme după naşterea acestuia! Într-o variantă a baladei româneşti, soţia lui Manole se numeşte Caplea, evidentă metateză din CALLIOPE.

Până când să se numească Sinaia, localitatea de la poalele Bucegilor s-a numit Podul Neagului, adică Podul lui „Neagoe”, cum se numea şi ctitorul Mânăstirii Curtea de Argeş. Podul Neagului fusese de fapt Templul lui NEIKOY, adică al „Inteligentului; Iscusitului” (cf. rus. nauka „ştiinţă”; rom. Neagu; Neagoe; Noica).

Tot în Bucegi, geto-dacii au sculptat şi capul lui Orfeu, acoperit cu tiara sacră, căci tot acolo, profetului-cântăreţ i se tăiase capul de către preotesele trace ale Soarelui. Aşa-zisul „Sfinx Românesc” este legendarul KOG-A-ION „Capul Magnificului” (cf. aromân. cocă „cap”; alban. hyjni „divinitate”; uiane „imensitate”).

Iată cum a ajuns Neagoe Basarab, în interpretarea populară a istoriei geto-dacice, şi ctitorul şi arhitectul unui măreţ şi legendar lăcaş de cult!