Misterele Maramureşului

Unul dintre cele mai compacte sate maramureşene, Ieud, este situat pe Valea Izei, între Sighetu Marmaţiei, Vişeu şi Borşa, mai precis pe unul dintre afluenţii râului Iza, numit Ieud. Numele pârâului şi al satului Ieud provine din dacicul I-OID „Cu (pe; în; de) Apă” (cf. alban. ujt „apă”; rom. ud).

Chiar înainte ca drumul de la Sighet să ajungă în comuna Bogdan Vodă, alt drum o ia spre Miazăzi, ducând la Ieud. Sunt peste 4.000 de locuitori în acest sat, care se întinde mulţi kilometri de-a lungul pârâului Ieud către Munţii Ţibleş. Este atestat documentar în anul 1363 şi a fost domeniu al voievodului Balc, nepotul lui Dragoş Vodă.

Istoria Ieudului este strâns legată de evenimentele ce au dus la întemeierea şi independenţa Moldovei. Astfel, Bogdan, voievod al Maramureşului din anul 1342, intră în conflict cu regele Ungariei, şi, după 17 ani de rezistenţă, hotărăşte să treacă munţii chiar în anul 1359, când moare voievodul Sas, fiul lui Dragoş Vodă.

Bogdan învinge oastea lui Balc, urmaşul lui Sas, devenind întâiul voievod al Moldovei independente, care până atunci se aflase sub suzeranitatea Ungariei. Satul Cuhea sau Cuhnea îi aparţinea lui Bogdan Vodă, căruia astăzi îi poartă numele.

Învins de Bogdan, Balc trece munţii în Ardeal şi cere ajutorul regelui ungar Ludovic I, dar armata regală este înfrântă de oştile lui Bogdan. Balc va primi însă, ca recompensă pentru fidelitatea lui, domeniile lui Bogdan, între care şi Ieudul, iar în anul 1365, şi conducerea voievodatului Maramureşului, aflat în acest răstimp sub stăpânirea nepoţilor lui Bogdan, Ştefan, şi apoi, Ioan.

Balc va conduce Maramureşul timp de 30 de ani, în dublă calitate de voievod şi comite, răstimp în care populaţia şi cnejii se vor obişnui cu structurile feudale, făcându-se astfel trecerea lină la structura de comitat. Cnejii maramureşeni vor face alianţe şi căsătorii cu membri ai nobilimii ungare, iar unii dintre ei se vor integra acesteia, trecând la catolicism.

Balc a continuat totuşi politica tradiţională de autonomie a Maramureşului, iar spre sfârşitul veacului al XIV-lea s-a împăcat cu moldovenii, unii dintre ei fiindu-i rude, şi a făcut chiar o alianţă cu aceştia. Comitatul Maramureşului, continuatorul voievodatului, a păstrat un oarecare grad de autonomie şi în veacurile care au urmat, mai ales că în fruntea lui s-au aflat cel mai adesea comiţi de origine românească.

Fosta aşezare Cuhea sau Cuhnea, actualmente comuna Bogdan Vodă, este situată pe Valea Izei, în partea de Sud-Est a Maramureşului, la 100 km de municipiul Baia Mare şi 50 km de Sighetu Marmaţiei, la o altitudine medie de 400 m. În acest ţinut, valea se lărgeşte puţin, iar dealurile, mai joase comparativ cu împrejurimile muntoase, dar ajungând la 600 m altitudine şi mai puţin împădurite, demonstrează o activitate economică încă din Evul Mediu.

Aici se varsă pârâurile Ieud şi Valea Satului în râul Iza. Săpăturile arheologice din zonă au relevat existenţa aşezării încă din Epoca Bronzului, dar şi din epoca ulterioară, a Fierului. Cu numele de Cuhea, localitatea a fost menţionată pentru prima oară la leatul 1352. În vechile documente mai este trecută şi sub denumirea de Kohnya sau Kuhnya. A fost pentru un răstimp locul de reşedinţă al voievozilor români din Maramureş.

În acel timp, au fost ridicate şi o fortificaţie, pe malul înalt al Izei, dinspre Miazăzi, şi o biserică de piatră în lunca Izei, ale cărei ruine se mai pot vedea şi astăzi. Ultima năvălire a tătarilor, din 1717, a trecut prin foc bisericile de lemn din Maramureş, atunci arzând şi biserica de lemn din Cuhea.

Aici, pe locul vechiului lăcaş, a fost ridicată actuala biserică de lemn din Bogdan Vodă, la 1718, specifică arhitecturii maramureşene. Din păcate, această biserică, una dintre cele mai frumoase din judeţ, nu poate fi inclusă pe lista patrimoniului mondial, întrucât lângă ea s-a construit una nouă, iar regulamentul UNESCO nu permite amplasarea construcţiilor noi într-o zonă de protecţie de 100 m.

E de menţionat că biserica nouă nu este singura construcţie din perimetrul de protecţie, pentru că în această zonă se află şi case. Nu e pentru prima oară când ne dăm cu stângul în dreptul!

Vechea biserică este din lemn de brad, are o bogată colecţie de icoane zugrăvite pe lemn şi sticlă în stil maramureşean şi un scaun arhieresc sculptat. Pe lângă această biserică şi ruinele pomenite mai sus, un alt obiectiv cultural din sat este grupul sculptural Bogdan Vodă, opera sculptorului Ioan Marchiş.

Prin frumuseţea ei exterioară, împodobită înăuntru cu cioplitura consolelor şi cu culorile vii ale picturii murale, biserica de lemn din Dealul Ieudului reprezintă un vârf al artei şi tehnicii de a construi biserici de lemn în Maramureş. Valoarea ei este întregită de un ansamblu pictural de cea mai bună calitate, fiind cea mai reprezentativă operă a cunoscutului zugrav itinerant local Alexandru Ponehalschi.

Însă Ieudul străluceşte mai ales prin celebrul codice care-i poartă numele şi care a fost găsit aici. A fost datat, după textul din prima pagină, la anul 6900 de la Adam, adică în anii 1391-1392.

În albaneză şi în dialectul aromânesc, koke, respectiv cocă, înseamnă „cap”. De aici vine una dintre vechile denumiri ale actualei comune Bogdan Vodă, aceea de Cuhea. Cealaltă denumire, Cuhnea, provine din celebrul KOG-A-ION „Capul Magnificului”, ce se referă la capul tăiat al lui Orfeu, unul dintre cei mai mari profeţi ai geto-dacilor.

Sacru pentru toţi tracii, acest cap, ce se păstrase la Helis, prima capitală a lui Burebista, a fost dus de rege în a doua capitală, pe locul actualului municipiu Miercurea-Ciuc. Capul Divin a fost mutat mai târziu într-un templu din Sarmizegetusa, ce devenise cea mai importantă cetate a Daciei.

Spre a nu cădea în mâinile romanilor, în cursul războaielor cu aceştia, dacii au dus Capul Magnificului în teritoriul liber, actualul Maramureş, fiind păstrat la Cuhea-Cuhnea, probabil în fortăreaţa de care am pomenit mai sus. Cine stăpânea acest tezaur sfânt stăpânea şi Maramureşul.

Astfel s-a întâmplat că, la plecarea din Maramureş, voievodul Bogdan a luat cu el în Moldova şi Capul Divin. Stăpânirea acestui odor sacru îi sporea, evident, prestigiul în faţa ostaşilor din Maramureş, care l-au urmat în masă spre ţara căreia aveau să-i aducă independenţa.

O vreme, capul lui Orfeu a fost păstrat în vechea biserică de la Neamţ, cu hramul Sfântului Ion Bogoslovul, restaurată de Alexandru cel Bun. De acolo a rămas şi obiceiul de a se păstra capetele răposaţilor în gropniţa Mânăstirii Neamţ.

Desigur, istoria noastră mai păstrează încă multe enigme, ce aşteaptă să fie dezlegate.