Misterele Transilvaniei

Am ales termenul Transilvania pentru această provincie istorică românească pentru că, astăzi, Ardealul pare a se referi la o arie mai restrânsă, înconjurat de regiuni distincte, ca Maramureşul, Crişana şi Banat. Însă vechea denumire dacică, incluzând şi aceste ultime regiuni, era HAR-DEAL, şi este atestată pe două vase din tezaurul de aur descoperit la Sânnicolau Mare. HAR-DEAL se traducea în mai multe feluri: „Peste (între) Munţi; Munţi de (cu) Aur; Grădişti Sacre; Altarul; Grădina Sfântă; Păduri Magice” (cf. alban. ar „aur”; rom. har; deal; altar; latin. hortus „grădină”).

De altfel, denumirea medievală a regiunii, Transilvania, este o traducere a termenului dacic. Importanţa acestei regiuni în arealul geto-dacic a constat nu numai în resursele ei aurifere, ci şi în faptul că marele rege Burebista a mutat capitala ARGEDAVA, ce se mai numea şi Helis, pe locul actualului municipiu Miercurea-Ciuc, unde încă există ruinele a doua cetăţi dacice.

Amintirea toponimului ARGEDAVA s-a păstrat în oronimul Harghita, iar satul Sâncrăieni, de pe locul acelei capitale secunde, îşi trage denumirea de la însuşi Burebista, socotit de geto-daci Rege Sfânt.

Gestul marelui rege s-a datorat faptului că prima capitală, fiind în câmpie, ar fi putut fi cucerită mai lesne de romani, pe când la cea de-a doua, în inima munţilor, ar fi fost cu mult mai greu de ajuns. Aproape sigur, tot Burebista a întemeiat şi Sarmizegetusa Regia, căci imperiul său îşi lărgise hotarele mult spre Apus.

În fine, după eliberarea ţării de sub ocupaţia romanilor, de către marele rege Ramunc, pomenit ca „duce al Ţării Valahiei” în celebrul poem „Cântecul Nibelungilor”, a urmat o scurtă perioadă de pace, după care în Dacia au năvălit neamurile migratoare, făcând praf vechile cetăţi şi forţându-i pe români să-şi lase baltă alte treburi şi să fie veşnic gata de luptă împotriva acelor hoarde hămesite. În acest fel, cultura şi civilizaţia daco-română au căpătat trăsături rustice, ce au durat până în secolul al XIX-lea.

Ca şi în cazul celorlalte provincii istorice româneşti, în primele veacuri ale Evului Mediu, şi asupra Transilvaniei pluteşte misterul. Lucrurile încep a se limpezi deodată cu apariţia celor trei mari voievozi, Menumorut, Glad şi Gelu.

În cronica „Gesta Hungarorum”, notarul anonim al regelui Bela aminteşte de existenţa, la sfârşitul veacului al IX-lea, a trei voievodate româneşti.

Unul se afla în Crişana, între râurile Tisa, Someş şi Mureş, cu centrul în cetatea Byhor, adică Biharea, şi cuprindea între graniţele lui cetatea Zotmar, adică Satmar sau Satu Mare, şi localitatea Zyloc, adică Zalău. Peste acest voievodat stăpânea Menumorut.

Al doilea se afla în Banat, între Mureş şi Dunăre, condus de Glad, şi avea un centru la cetatea Keve, adică la Cuvin, şi în alte două, la cetatea Urscia, adică Orşova, precum şi la cetatea Horom, lângă Palanca Nouă, în Banatul sârbesc.

Al treilea voievodat era în Ardealul propriu-zis, unde stăpânea Gelou sau Gelu, peste români şi slavi, curţile lui domneşti fiind la cetăţile Bologa şi Dăbâca, în actualul judeţ Cluj.

Dacă Menumorut a stăpânit până la Tisa, este aproape sigur că de la el vine numele Maramureşului, mai ales că acolo s-a manifestat fenomenul rotacizării, explicaţie pentru prefacerea lui N în R. Din aceeaşi cronică a notarului anonim, aflăm că Menumorut le spune trimişilor regelui Arpad, Usubun şi Veluc, că ţara de azi au stăpânit-o şi strămoşii lui şi se bucură de sprijinul împăratului de la Constantinopol.

Din nefericire, cu toată vitejia ei, oastea românească a fost copleşită de mulţimea barbarilor. Menumorut, după treisprezece zile de luptă cu Zulta, fiul lui Arpad, a ajuns la o înţelegere cu acesta: i-a dat-o pe fiica lui de soţie, iar ca zestre, ducatul său, păstrându-şi pentru sine cetatea Biharea; la moartea lui Menumorut, Zulta stăpânea, „în întregime”, după cum se exprimă cronica, voievodatul, deci inclusiv Biharea.

În Banat, pe vremea voievodului Glad, românii îşi mai păstrau datinile zalmoxiene. Abia în timpul unui urmaş de-al acestuia, Ahtum, în prima jumătate a veacului al XII-lea, se pare că au trecut la noul cult, în varianta ortodoxă. În „Legenda episcopului Sf. Gerard” se spune că Ahtum era ortodox, că fusese botezat „în ritul grecilor” la Vidin şi avea legături cu împăratul de la Bizanţ, care îl ajutase să se înscăuneze. Dacă Ahtum fusese nevoit să se boteze la Vidin, înseamnă că, până la el, nu existase în Banat niciun lăcaş românesc creştin.

Numele voievodului Gelu este o variantă a titlului GELAS, care, după Stephan Bizantinul, însemna „Rege”, în dialectul tracilor din Karia. De la Gelu-Gelou au rămas numele Munţilor Gilăului şi al satului Gilău. De altfel, viteazul voievod a fost ucis, conform cronicii notarului anonim, chiar la confluenţa pârâului Căpuş cu Someşul Mic, aflată pe teritoriul satului Gilău, în timp ce se retrăgea din faţa hoardelor maghiare spre cetatea sa de la Dăbâca.

Un fragment din „Gesta Hungarorum” povesteşte cucerirea voievodatului lui Gelu de către unguri: „Tuhutum, tatăl lui Horca, un om şiret, a prins de veste de la locuitori despre bunătatea ţării de dincolo de păduri, unde stăpânea un român, anume Gelu... Şi s-au luptat cu înverşunare şi fură învinşi ostaşii ducelui Gelou şi mulţi dintre ei ucişi (...)”. Abia după un mileniu avea să revină Ardealul la Ţara-Mamă! Totuşi, pe dreptate, a revenit!

Erau alte vremuri acum o mie de ani, când patriotismul era o lege firească. Faptele lui Menumorut, Glad şi Gelu rămân înscrise adânc în memoria poporului, nemurite şi în opere literare, în pofida autorilor unor manuale „alternative” de istorie, apărute după 1990, unde se pune la îndoială existenţa celor trei mari conducători din Transilvania!

Halal patriotism, halal profesionalism! Pentru cine scriu oare aceşti autori? Cu ce scop îşi bat joc de istoria noastră, care ar trebui să fie şi a lor?

În fine, este bine de reamintit că, deşi s-a aflat un mileniu sub ocupaţie străină, mirificul tărâm de peste munţi a dat şi dinastiile care au condus câteva veacuri Ţara Românească şi Moldova. Cu adevărat, HARDEAL s-a dovedit Altar al Daciei!