Un mare artist, în vâltoarea istoriei: Pârvu Mutu

Cel care avea să ajungă unul dintre cei mai mari pictori români din Evul Mediu, vestitul Pârvu Mutu, s-a născut la 12 octombrie 1659, în famila preotului Ioan Pârvescu din Câmpulung Muscel. Rămas orfan de mamă, micul Pârvu Pârvescu merge cu tatăl său la Mânăstirea Negru-Vodă, devenind ucenic al preotului Evghenie, care îl iniţiază în zugrăvirea lăcaşurilor de cult.

După un timp, dovedindu-i-se talentul deosebit, fiul naşului său, Tudoran Vlădescu, îl trimite la o mânăstire din Bucovina, unde uceniceşte vreme de şase ani pe lângă un zugrav rus. Reîntors la Câmpulung, îşi începe activitatea de zugrav chiar la mânăstirea unde a copilărit el şi s-a călugărit tatăl său. La leatul 1700, Pârvu se căsătoreşte cu Tudora şi se stabileşte în Bucureşti.

Pârvu şi Tudora au fost binecuvântaţi cu trei fii: Pârvu, Maria şi Gheorghe. Deosebita experienţă câştigată în peste 20 de ani de lucru îi îngăduie lui Pârvu Mutu înfiinţarea unei şcoli de zugravi, la anul 1701. Durerea de a rămâne văduv, în 1718, îl face să plece în pelerinaj la Ierusalim, împreună cu cei doi fii, prilej de a face cunoştinţă cu lucrările altor artişti europeni, ce împodobeau lăcaşurile de cult creştine.

Lăsând averea fiului cel mare, Pârvu, zugravul se retrage, alături de fiul cel mic, Gheorghe, la Mânăstirea Mărgineni, din Prahova. La leatul 1724, cei doi intră în monahism, Pârvu Mutu, cu numele călugăresc de Pafnutie, iar fiul său, cu numele de Gherasim. Ultimul devine preot la leatul 1728. Însă numai după trei ani, în 1731, ieromonahul Gherasim se stinge din viaţă, ceea ce va duce la retragerea tatălui său la Mânăstirea Robaia, renumit loc de sihăstrie.

Cu toată durerea pentru dispariţia fiului său, monahul-artist se apucă de treburi cărturăreşti, tălmăcind câteva scrieri din slavonă şi latină în limba română, ceea ce dovedeşte largul său orizont cultural. La leatul 1735, Pârvu Mutu se săvârşeşte din viaţă, fiind îngropat la Mânăstirea Robaia, la dorinţa lui. Reprezentant al măiestritului stil brâncovenesc, el a ilustrat, prin lucrările sale, talentul românesc la cele mai înalte cote artistice. Din nefericire, locul mormântului său nu se mai ştie.

Împreună cu echipa sa, Pârvu Pârvescu a zugrăvit nenumărate lăcaşuri de cult din Ţara Românească. Desigur, în cea mai mare parte, conform cerinţelor vremii, operele lui sunt de inspiraţie religioasă, cum de altfel erau şi cele ale confraţilor săi din Europa. Cu acest genial zugrav, arta românească medievală atinge apogeul, înscriindu-se cu strălucire în cea europeană. Fără nicio exagerare, Pârvu Mutu poate fi pus, prin stilul său, alături de alţi mari pictori, cum ar fi Giotto, Andrei Rubliov, ale căror lucrări, desigur, el nu le-a văzut. Aşadar, arta sa este şi naţională şi universală.

A pictat şi scene pe care le putem socoti laice, cum ar fi tablourile votive. În biserica din Filipeştii de Pădure, ctitorită de Toma Cantacuzino şi mama acestuia, Bălaşa, la leatul 1688, pe peretele de Miazăzi al scării turnului se află autoportretul marelui pictor, însoţit de inscripţia ”Pârvu Mutul zugravul, văleatul 7200 (1692)”. În tabloul votiv din pronaosul acestei biserici, el înfăţişează nu mai puţin de 55 de membri ai familiei Cantacuzino.

Să nu ne lăsăm amăgiţi de tematica celor mai multe lucrări ale sale, căci la o privire mai profundă ele spun şi altceva, ce numai iniţiaţii pricepeau. E vorba de o credinţă arhaică, ale cărei simboluri se întrevăd printre scenele creştine. Numele de botez a fost pentru acest mare artist predestinat, pentru că, în străromână, ”limba veche şi-nţeleaptă”, cum o alinta Mihai Eminescu, Pârvu însemna ”Cel Dintâi” (cf. slav. pervyi ”primul; întâiul”). Cât despre porecla de Mutu, pe care, cum vedem în inscripţia de deasupra portretului său, şi-o asumă, aceasta vine de la tăcerea absolută pe care şi-o impunea artistul când zugrăvea, ţinând totodată şi post. Aşa se creau pe vremuri marile opere!

Restriştea care a pecetluit în mare parte istoria românilor a făcut ca jurnalul pe care l-a ţinut Pârvu Mutu să se piardă. Ştim de acest jurnal de la fiul său cel mic, care a încercat să-l reconstituie. Ce păcat că s-a pierdut această scriere, ca şi alte documente fundamentale pentru cultura şi arta naţională!

Afirmam mai sus că, printre scenele biblice zugrăvite în vechile noastre lăcaşuri de închinăciune, apar mărturii ale unui cult local pre-creştin. Astfel, pe bolta pridvorului de la Mânăstirea Aninoasa, judeţul Argeş, se poate vedea un superb Zodiac, care o pune în încurcătură pe sora-ghid, Ileana, când i se cer explicaţii de către turişti. Alături de acest Zodiac mai sunt zugrăvite şi două hore de fete, îmbrăcate în port popular românesc, care sugerează un cult local străvechi.

De la tânăra soră Ileana, am aflat şi istoricul Mânăstirii Aninoasa, monument istoric şi de arhitectură, ctitorie a unui boier local, clucerul Tudoran Vlădescu. Numele lăcaşului monahal vine de la pădurile de anini sau arini, copaci înalţi şi drepţi, specifici meleagurilor umede care, în trecut, împrejmuiau pe arii mult mai largi mânăstirea. Astăzi, doar ici şi colo, pe valea râului Brătia, se mai găsesc astfel de copaci. Vlădeştii, boieri pământeni, au dat şi numele unui sat din apropiere, Vlădeşti.

Mânăstirea Aninoasa se află la aproximativ 18 km Sud-Vest de Câmpulung Muscel, pe o colină, la 460 m altitudine, la marginea localităţi cu acelaşi nume. Acest ansamblu arhitectural este de tradiţie brâncovenească, având o incintă dreptunghiulară, prevăzută cu un turn-clopotniţă, chilii şi paraclis. Deasupra uşii de la intrarea în biserică se poate vedea tabloul votiv, reprezentând ctitorii împreună cu cei 11 copii din neamul boieresc, tabloul fiind specific lui Pârvu Mutu. El a zugrăvit mânăstirea pentru că era finul de botez al unchiului ctitorului.

Aşadar, Tudoran Vlădescu îl avea ca unchi pe Pârvu Vlădescu, acesta fiind naşul lui Pârvu Mutu, de unde i se trage şi numele. Biserica de la Aninoasa a fost zugrăvită pe când Pârvu Mutu era foarte tânăr, fiind prima lui pictură după ce s-a întors de la studii, studii plătite, subvenţionate, de către ctitorul de aici, Tudoran Vlădescu. Abia după ce a zugrăvit Mânăstirea Aninoasa a devenit Pârvu pictor de curte al Cantacuzinilor.

Mânăstirea e fortificată, ca o cetate, unică în zonă, zidurile având o grosime maximă de 1,84 m. A fost fortificată din pricină că era deseori atacată. Un monument istoric aşa de măreţ se cuvine înconjurat de frumuseţi naturale, dar şi de arta pământenilor. Ei bine, rareori am mai văzut o grădină atât de frumoasă şi înflorită, cum este cea de la Mânăstirea Aninoasa! Cinste celor ce o îngrijesc!

Am plecat mai departe, pe la poalele Munţilor Făgăraş, pe un drum abrupt şi pietros, printre codri uriaşi, şi am ajuns la Mânăstirea Slănic – Argeş, alt monument istoric, cu vechiul schit reconstruit de câteva ori şi cu o biserică nouă, la care lucrează meşteri zugravi. Tradiţia presupune că voievodul Vlad Ţepeş ar fi întâiul ctitor, în urma unor bătălii cu turcii, desfăşurate în aceşti munţi. Însă prima atestare documentară survine abia la 16 mai 1679. Mânăstirea se înalţă într-un peisaj mirific, prin care se întind livezi pline de fructe şi iazuri împodobite cu nuferi înfloriţi.

Cum se spune, călătorilor, deci şi celor de la ”The Epoch Times – România”, le stă bine cu drumul. Şi, ca să ne stea şi nouă bine, am purces spre altă mânăstire argeşeană, Robaia, unde am şi fost ospătaţi. Am aflat frumosul şi bine-gospodăritul lăcaş, pe raza comunei Muşăteşti, în inima codrului, străbătând un drum lăturalnic de munte, urmând albia unui pârâu.

Toponimul Robaia pare a fi în legătură cu corobaie ”scorbură; trunchi de copac găunos; vale adâncă; râpă”; în Argeş, judeţul unde se găseşte mânăstirea, corobaie înseamnă ”văgăună”. Toate aceste sensuri sugerează cât se poate de limpede peisajul care încadrează Mânăstirea Robaia, şi ea monument istoric şi de artă.

Prima atestare documentară a locului este consemnată spre sfârşitul veacului al XVI-lea, într-un hrisov emis la 4 februarie 1593, de cancelaria domnească a lui Alexandru cel Rău (1592 – 1593), act prin care logofătul Pârvu, ctitorul Mânăstirii Bucovăţ, din apropierea Craiovei, cumpăra ocina din Robaia, de la Cârstea şi Vladul, cu 2.200 de aspri. Pe locul unei biserici de lemn, ctitorită de banul Armega, între anii 1644 – 1648, Sava Sufarul şi soţia lui, Livera, ridică ”din temelie de piatră” lăcaşul de cult de la Robaia. Aici au desfăşurat o bogată activitate mulţi copişti de manuscrise.

Cum am văzut, căutându-şi liniştea sufletească, Pârvu Mutu s-a retras la Robaia, aici aflându-şi şi sfârşitul vieţii. Prin strădania obştii şi a vrednicei stareţe, stavrofora Petronia Dobrescu, mânăstirea a renăscut, construcţiile ei fiind primenite. În cinstea lui Pârvu Mutu, omul care a sfinţit locul, la Mânăstirea Robaia va fi amenajat un muzeu dedicat marelui artist.

În fine, ultimul monument vizitat de echipa noastră a fost celebra Mânăstire a Argeşului, despre care, fiind prea cunoscută, nu prea mai sunt multe de spus, în afara unui plus de admiraţie pentru geniul artistic al românilor. Se cuvine menţionat şi faptul că echipa de la ”The Epoch Times – România” a vizitat cele patru monumente istorice şi de arhitectură alături de participanţii la simpozionul ”Experimentul Piteşti”, desfăşurat în reşedinţa judeţului Argeş între 28 şi 30 septembrie.