Turismul de câmpie

Câmpia Română este o câmpie din Sud-Estul Europei, care se întinde pe cursul inferior al Dunării, 80% din suprafaţa ei aflându-se pe teritoriul României. Denumirea îi vine de la fostul principat Ţara Românească sau Valahia, iar străinii o numesc Câmpia Valahă. Aceasta are extensii în Serbia şi Bulgaria, unde i se spune Câmpia Dunării.

Cu excepţia unor mari oraşe, cum ar fi Bucureştiul, Câmpia Română nu pare a oferi vreo atracţie pentru turişti. Nici clima Bărăganului şi a Vlăsiei nu prea îmbie turiştii la popas. De multe ori, cei aflaţi în drum spre litoral sau spre munţi nici nu văd pe unde trec. Ici-colo, câte o pădure, un lac sau vreun han le mai atrage atenţia. De hoteluri sau de pensiuni la câmp încă nu poate fi vorba. Şi atunci, ce-i de făcut? Câmpia nu poate oferi decât grâne şi ceva petrol? Şi totuşi, dacă i s-ar face mai multă publicitate, poate că turiştii ar fi interesaţi şi de Câmpia Română.

Oraşul Fierbinţi-Târg este atestat documentar cu această denumire la anul 1620, iar la 1650 e menţionat în acte de proprietate păstrate în arhivele naţionale. Trecutul său este însă multimilenar. Pe raza localităţii s-au făcut săpături arheologice în anul 1970, scoţându-se la iveală mai multe fragmente ceramice datând din secolul II î.e.n., precum şi fragmente de râşniţe, fusaiole, oase, rămăşiţe de vatră, atestând existenţa unei străvechi aşezări cu populaţie sedentară, ale cărei îndeletniciri principale erau agricultura, creşterea vitelor şi o serie de meşteşuguri: olărit, tors, ţesut, tâmplărie.

Locuitorii comunei au ridicat în timp mai multe lăcaşuri de cult şi alte monumente. Cea mai veche biserică este situată în satul Grecii de Jos, care aparţine de Fierbinţi-Târg, zidită la anul 1754, ctitorie a serdarului Greceanu. Celelalte biserici sunt cea din satul Fierbinţii de Sus, zidită la leatul 1842, ctitorie a marelui vornic Scarlat Ghica.

Printre familiile boiereşti care au stăpânit moşia satului s-au aflat cea a lui Mihai Viteazul, ale lui Scarlat şi Alexandru Ghica, a generalului Arion şi apoi ale familiiilor fiicelor sale, iar moşia satului Grecii de Jos le-a aparţinut boierilor Greceanu, iluştri cărturari munteni.

Printre oaspeţii comunei s-au numărat şi marii scriitori Mircea Eliade şi Marin Preda. Mircea Eliade a fost de mai multe ori oaspete al localităţii Fierbinţi, în anii 1920-1930, venind în vizită la o soră de-a lui, căsătorită cu un judecător de la Judecătoria Plăşii Fierbinţi. Marin Preda a lucrat în vara anului 1941 la Şantierul C.F.R. Fierbinţi, ca pontator, timp de o lună de zile, fiind găzduit la unul dintre colegii lui de la Şcoala Normală din Bucureşti, care avea domiciliul în Fierbinţi. În anul următor, Marin Preda debuta în literatură cu o povestire, apărută în ziarul „Timpul”.

Jurnalistul şi omul politic Barbu Catargiu s-a născut la 26 octombrie 1807 la Bucureşti şi a încetat din viaţă, tot la Bucureşti, la 20 iunie 1862. A fost prim-ministru al României în 1862, când a fost asasinat în ziua de 20 iunie a aceluiaşi an. Asasinul său prezumtiv ar fi fost Gheorghe Bogati, dar în jurul acestei crime plutesc încă destul de multe mistere.

Barbu Catargiu a fost lider al Partidului Conservator şi un strălucit orator. Era fiul marelui vornic Ştefan Catargiu şi al Ţiţei Stanca Văcărescu, fiica banului Barbu Văcărescu. A trăit o vreme în străinătate, cu precădere în Franţa. A fost membru în Obşteasca Adunare a Ţării Româneşti, director al Departamentului Dreptăţii, a fost ridicat la rangul de clucer, şi a fost apoi suplinitor la Sfatul Vistieriei.

În satul Maia, aproape de Fierbinţi-Târg, la marginea apuseană a Bărăganului, lângă vechiul drum al poştei de la Bucureşti spre Moldova, se afla moşia lui Barbu Catargiu, încă de la 1800. Aici a avut mai întâi conac şi apoi a făcut un castel. În vârful dealului din marginea satului, a înălţat castelul cu 52 de camere, cu lampadare de argint masiv, cu podele de lemn ca o tablă de şah.

La castelul de la Maia opreau boierii să pună la cale treburile politice şi tot aici se întâlneau la baluri ce ţineau până în zorii zilei. Pe atunci, Bărăganul era locul de promenadă al marilor boieri munteni. În jurul castelului de la Maia, celebrul arhitect peisagist Wilhelm Mayer, cel care a făcut şi Parcul Cişmigiu, din Bucureşti, crease o minunată grădină englezească, printre ale cărei fântâni, alei şi flori exotice se plimbau păunii.

Castelul era legat de drumul principal cu o alee lungă de aproape un kilometru, ce avea de-o parte şi de alta, pe toată lungimea sa, arbori exotici, dintre care până astăzi au supravieţuit doar doi, în curtea bisericii, aceştia fiind singurii arbori Sofora din România; sunt declaraţi monumente ale naturii.

Locul de închinăciune al Catargiilor, biserica „Sfântul Nicolae”, este astăzi singurul monument păstrat de la aceşti boieri. După o legendă, biserica de la Maia le-a dat de veste sătenilor că a murit Barbu Catargiu. Legenda spune că exact în clipa când primul-ministru a fost împuşcat, sub podul Mitropoliei de la Bucureşti, un fulger a lovit crucea bisericii din Maia. Trupul neînsufleţit a marelui om politic şi jurnalist a fost depus în cripta bisericii din sat.

Deşi foarte puţine lucruri au putut fi păstrate de localnici, preotul paroh Alexandru Marinescu a izbutit să salveze câteva, pe care le-a expus într-un mic muzeu construit în curtea bisericii lui Catargiu. Printre acestea, se află şi hainele în care era îmbrăcat primul-ministru în clipa când a fost împuşcat.

Mai departe, spre Răsărit de Fierbinţi-Târg, se află comuna Dridu, situată la confluenţa Ialomiţei cu Prahova, învecinată cu frumoase crânguri ce străjuiesc cele două râuri. Dridu se află la o distanţă de doar 50 km de Bucureşti. Într-un hrisov de la Radu cel Mare, localitatea apare cu numele de Dridih, iar într-un document din timpul voievodului muntean Vladislav al III-lea, cu denumirea de Dridova.

Cercetările arheologice din perioada 1956-1961 şi 1974-1980 au scos la iveală fragmente de olărie şi obiecte de silex cioplite, alături de oase de om şi animale, precum şi pământ amestecat cu paie pentru ridicarea locuinţelor. Dar cel mai important este că, în Antichitate, la Dridu se afla reşedinţa unui trib getic, ajungând apoi, în zorii Evului Mediu, leagănul unei mari culturi. Tot la Dridu, s-a aflat o vreme una dintre reşedinţele marelui rege al vizigoţilor, Alaric, cuceritorul Romei.

În documentul din 28 octombrie 1464, dat de voievodul Radu cel Frumos, la Bucureşti, care cuprindea danii către Mânăstirea Snagov, se spune că „... s-au dăruit sate, munţi, văi, sălaşe de ţigani şi patru mori la Dridih”. Într-a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, în satul Dridu-Snagov, care aparţine astăzi de comuna Dridu, căpitanul Neagoe a construit o bisericuţă de lemn, în vremea domniei lui Alexandru Ipsilanti, după cum scrie în pisania de lemn păstrată încă. Acest frumos lăcaş de cult, rar în arhitectonica Bărăganului, este monument istoric. Biserica se impune prin sculptura stâlpilor şi a grinzilor de o valoare deosebită pentru vremea şi stilul construcţiei.

După evenimentele din Decembrie 1989, s-a construit şi o impunătoare mânăstire, chiar la confluenţa râurilor Ialomiţa şi Prahova. Lăcaşul monahal a fost ridicat în zona „La Metereze”, unde s-au găsit cele mai multe relicve ale Culturii Dridu, aflate astăzi în custodia Muzeului Judeţean de Istorie al Judeţului Ialomiţa, de la Slobozia.

Măcar bucureştenii, aflaţi în apropierea acestor locuri istorice, descrise mai sus, ar putea să le caute. Ar fi posibil ca un circuit să le cuprindă pe toate. Pentru ca acest lucru frumos să se întâmple, ar trebui să se implice şi autorităţile locale, punând la dispoziţia vizitatorilor locuri de masă şi cazare. Nu în ultimul rând, ar trebui reparate şi drumurile.

Dacă turiştii înaintează spre Răsărit, trecând de municipiul Urziceni, vor întâlni şi spectaculoasele ruine ale celei mai mari cetăţi getice din Câmpia Română, Helis, reşedinţa marelui rege Dromihete, care se află pe actualul Pisc al Crăsanilor, de pe dreapta râului Ialomiţa.

În faţa ruinelor cetăţii Helis, pe stânga râului, este situată şi Mânăstirea de Argint, pe teritoriul comunei Balaciu, ctitorită de familia boierească Piteşteanu, la începutul veacului al XIX-lea. Aflată, la propunerea istoricului Nicolae Iorga, pe lista monumentelor istorice, Mânăstirea de Argint, cum au botezat-o localnicii, după albul strălucitor al zidurilor sale, este în centrul unor impresionante legende.

Aşadar, Marea Câmpie a României aşteaptă să fie (re-)descoperită, căci, ca şi alte zone din ţară, adăposteşte şi ea mari tezaure spirituale şi materiale din zestrea naţională.