Mistere valahe

După cucerirea parţială a Daciei (anul 106), atacurile dacilor liberi, aliaţi cu goţii, împotriva ocupantului au devenit din ce în ce mai aprige, alungându-i în cele din urmă pe romani peste Dunăre. În scurt timp, a început şi vânturarea neamurilor migratoare, primii veniţi fiind ostrogoţii.

După un veac au năvălit şi primele triburi din Asia: hunii. Apoi au venit gepizii, vandalii, taifalii, victoalii şi longobarzii, de neam germanic, iar în veacul al VI-lea, avarii. Au urmat, în acelaşi veac, slavii, bulgarii şi ungurii, în drum spre Sudul Dunării sau spre Apus. Prin veacul al XIII-lea, năucitoarea roire de hoarde flămânde se încheie cu pecenegii, uzii şi cumanii.

În aceste împrejurări, cetăţile din vechea Dacie au rezistat cu greu, iar viaţa autohtonilor a devenit mai degrabă rustică, ei organizându-se în obşti săteşti, ce asigurau şi luptătorii din Oastea cea Mare. În cele din urmă, alungându-i pe cei mai mulţi venetici, pe alţii asimilându-i, poporul român a dovedit o vitalitate extraordinară, de unde şi numele dat de străini, VALAHI „Cei Măreţi; Cei mai Puternici” (cf. slav. velik „foarte mare”; rom. vlagă; Velicu; Feleac), cu variantele Vlahi, Blahi, Vlasi etc.

Astfel, după ce vârtejul cu noroade de aiurea s-a spulberat, au fost posibile înfiinţarea şi independenţa Ţării Româneşti şi a Moldovei.

Cea mai veche atestare a etnonimului Valah vine chiar de la romani, sub forma FELIX, atribut al Daciei. În latină, felix se tălmăceşte astfel: „roditor; cu succes; încununat de succes; salutar; fericit; norocos; căruia îi reuşeşte totul; aducător de noroc; propice; de bun augur; care te fericeşte; delicios; încântător”. Altminteri, chiar în limba latină, Dacia trimitea la audacia „curaj; îndrăzneală; cutezanţă”.

Pe o monedă din vremea cuceririi romane, Dacia apare ca o zeiţă, având în dreapta vulturul, iar în stânga leul, aceste embleme figurând mai târziu în stemele Munteniei şi respectiv Olteniei. Pe monedă scrie: DACIA FELIX. Sub diferite forme, atribute înrudite cu latin. felix apar şi în toponimia noastră: Balaciu, Balş, Blaj, Vâlcea, Vlaha, Vlăhiţa, Vlaşca, Vlăsia etc.

Încet, dar sigur, etnonimul se impune în hrisoave străine. Astfel, o însemnare dintre anii 726 şi 780, păstrată la Mânăstirea Castramonitu, de pe Muntele Athos, confirmă că unii valahi de la Dunăre au pribegit în Peninsula Balcanică: „În zilele împăraţilor iconoclaşti, grupuri de pe ambele maluri ale Dunării, folosindu-se de anarhia timpului, aşa-numiţii Rinchini, şi mai ales Vlaho-Rinchini, veniră în Imperiul Bizantin cu femeile şi copiii lor, fiindcă nu era nimeni care să li se împotrivească şi să lupte cu ei”.

Asemenea, şi numele nostru naţional de astăzi, Român, este atestat, pe la mijlocul veacului al IV-lea, în varianta Rumon, locţiitor al regelui cu nume dacic, Zizais, amândoi luptând cu succes împotriva migratorilor. În celebrul poem germanic „Cântecul Nibelungilor” este menţionat un conducător din Ţara Valahiei, cu numele de Ramunc.

Roman şi Vlahata sunt doi fraţi, eroi eponimi ai neamului nostru, în „Cronica Moldo-Rusă”, scrisă în vremea domniei lui Ştefan cel Mare. Roman e şi numele unuia dintre marii voievozi ai Moldovei, care a domnit între anii 1391 şi 1394, precum şi al oraşului întemeiat de el. Pe de altă parte, ca să evite orice confuzie, cronicarii noştri îi numeau pe romani râmleni.

Prin deformare magică, după etnonimul român a fost întocmit de strămoşii noştri frumosul mit al Rohmanilor, fiinţe neprihănite care locuiesc în Celălalt Tărâm, venind pe pământ doar la Paştele Blajinilor.

Am văzut că, în veacul al IV-lea, titlul de rege, purtat de conducătorii Daciei până la Decebal, nu dispăruse. Apoi, pe vremea colcăirii hoardelor asiatice, la leatul 1242, se remarcă „regele din Ţara Vlahilor”, care îi învinge pe tătari „la trecători”, adică în Munţii Carpaţi, după cum afirmă cronicarul Filip Mousket. Aşadar, în veacul al XIII-lea, românii ascultau de un mare conducător, zis în graiul de atunci crai.

În tot Evul Mediu, conducătorii Ţării Româneşti şi ai Moldovei au purtat şi titlul de domn, ceea ce, teoretic, însemna autocrat, cum şi împăraţilor romani li se spunea dominus. Un rege al Valahiei, „Roi de Blaqui”, cu varianta „Roy de Blaque”, este pomenit şi în „Armorialul Wijbergen”, de la sfârşitul veacului al XIII-lea. Regele Valahiei, în original „Rey de Blaqui”, este consemnat şi în armorialul portughez din veacul al XVI-lea, „Livro de Armeiro Mor”.

Prin dreptul de moşternire feudal, Valahia va fi fost împărţită cândva în trei principate, iar urmaşii ultimului rege nu şi-au mai atribuit titlul de crai, ci doar de mare voievod, ceea ce în vechime însemna „conducător de oaste”. Doar lui Mihai Viteazul, reîntregitorul Daciei, i se va mai spune crai, adică „rege”, până la Carol I, căci iată ce scrie cronicarul Miron Costin: „Vesăl şi tare Mihai Vodă după izbândă, pre lesne cuprindea oraşele pre sama sa şi să închina şi cetăţile, dându-i numele de domnul lor, priimindu pen cetăţi şi oşteni de-ai lui. De pe acele vreami are nume de-i dzic Mihai-Crai”.

În vremuri abia întrezărite, în hrisoave licăresc şi culorile steagului nostru naţional, fundamentale în curcubeu, ştergarul aburos ce leagă Cerul de Pământ, simbol al unităţii României. Astfel, albastrul apare într-un supranume al legendarului Negru Vodă, Tochomerius, consemnat într-un document al regelui Carol Robert de Anjou al Ungariei.

În româna timpuriu-medievală, TOCHO însemna „ţară; domnie” (cf. alban. toke „pământ”; rom. ducă "duce; voievod"), iar MERIU, „albastru”, ca actualele regionalisme mier „albastru” şi mieriu „albastru deschis”. Aşadar, Tochomerius se tălmăceşte şi prin „Cel din Ţara Albastră”, poate şi pentru ca la Miazăzi de Carpaţi Cerul este senin mai multe zile pe an decât spre Miazănoapte, sau, şi mai probabil, pentru că în Sudul Daciei se născuseră Gemenii Cereşti, la care se închinau strămoşii noştri.

Vine apoi Ardealul, cu numele de la munţii lui auriferi (cf. alban. ar „aur”; rom. deal), ţinut numit de daci şi HAR-DEAL „Plin de Dealuri; Dintre (Peste) Munţi”. Astfel, auriul din tricolorul nostru trimite la frumosul tărâm înconjurat de munţi.

Cât despre Moldova, se ştie că steagul lui Ştefan cel Mare era purpuriu, ca Soarele când răsare, sugestie pentru punctul cardinal unde se află acest ţinut daco-românesc.

Acum, se pune o întrebare firească: de ce, în general, istoricii români, care cunosc sau ar trebui să cunoască informaţiile de mai sus, au scris şi scriu o istorie a poporului român lipsită de glorie, îndatorată influenţelor străine? Şi totuşi, în pofida lor, orgoliul nostru naţional nu s-a pierdut şi nici nu se va pierde vreodată!