George Friedman: Italia este "mama" tuturor ameninţărilor sistemice

Italia s-a aflat într-o stare de criză în ultimele 8 luni, deşi mass-media mainstream nu a recunoscut acest lucru până în luna iulie. Această criză nu are nimic de a face cu Brexitul, deşi opozanţii ieşirii Marii Britanii din UE vor susţine că există o legătură între cele două evenimente. Chiar dacă britanicii ar fi votat pentru rămânerea în UE, criza italiană tot s-ar fi accelerat.

Nivelul ridicat al creditelor neperformante (NPL-uri) a fost o problemă încă înainte de decizia Marii Britanii de a ieşi din UE (Brexit). Este clar faptul că nu există nimic în economia italiană care ar putea reduce NPL-urile. Doar o îmbunătăţire substanţială a economiei va putea face posibilă rambursarea acelor împrumuturi. Şi economia Europei nu se poate îmbunătăţi suficient pentru a ajuta. Europa este în stare de criză de ceva timp.

Băncile au raportat ca fiind neperformante creditele care de fapt nu puteau fi rambursate şi nu au redus valoarea NPL-urilor. Şi aceste măsuri doar au ascuns ceea ce este evident. Aproximativ 17% dintre creditele Italiei nu vor fi rambursate. Acest lucru va avea efecte negative puternice asupra bilanţurilor băncilor italiene. De fapt, acest lucru nu se va întâmpla doar în Italia.

Împrumuturile italiene sunt grupate şi revândute, iar băncile italiene iau credite de la alte bănci europene. În schimb, aceste bănci europene au primit datoria italiană ca şi garanţie pentru împrumuturile acordate creditorilor italieni. Din moment ce Italia este cea de-a patra economie a Europei, aceste manevre reprezintă sursa tuturor ameninţărilor sistemice.

Singura modalitate de a ajuta este un program guvernamental de salvare financiară (bailout). Problema este că Italia nu numai că face parte din UE, dar şi din zona euro. Prin urmare, abilitatea sa de a ieşi din criză este limitată. În plus, regulamentele UE îngreunează sarcina guvernelor de a salva bănci.

Uniunea Europeană are un concept numit “bail-in”, care se vrea a fi o “salvare cu resurse interne” a băncilor, adică una care ia la mână pasivele din ograda băncilor cu probleme şi decide ce se mai plăteşte şi ce nu, şi cum se vor compensa obligaţiile faţă de cei cărora banca în cauză nu le mai poate da înapoi banii sau investiţia. Primii care trebuie să susţină băncile problematice trebuie să fie acţionarii, apoi creditorii şi apoi deponenţii de risc, şi abia la final statul (sau mai bine zis, banul public). Acest lucru a fost impus de UE asupra Ciprului, unde depozitele mai mari de 100.000 de euro au fost confiscate pentru a acoperi datoriile băncilor cipriote. Cea mai mare parte a banilor confiscaţi nu au fost returnaţi.

“Bail-in”-ul este o formulă pentru retragerile masive de numerar din bănci. Banii confiscaţi în Cipru au provenit din fonduri de pensii şi din state de plată. Roma doreşte să asigure deponenţii că nu îşi vor pierde banii. O retragere masivă de numerar din băncile italiene va duce la prăbuşirea sectorului bancar care, la rândul ei, va afecta puternic guvernul şi va permite Mişcării celor Cinci Stele, un partid eurosceptic, să aibă şanse să ajungă la guvernare.

Regula bail-in există deoarece Berlinul nu doreşte să salveze sistemele bancare folosind banii germani. Sentimentul anti-european din Germania este deja în creştere, ducând la mărirea popularităţii partidului naţionalist Alternativa pentru Germania. Cetăţenii germani consideră că sunt responsabili din punct de vedere fiscal şi le displace să plătească pentru iresponsabilitatea altora.

Prin urmare, mâinile guvernului german sunt legate. Guvernul nu poate accepta un sistem de asigurări prin depozite bancare la nivel european pentru că acest lucru ar periclita banii germani. Şi nici nu poate permite să printeze bancnote euro în exces.

Italienii pot doar încerca să gestioneze problema prin ignorarea regulilor UE, lucru pe care, de fapt, îl fac deja.

Criza se răspândeşte

În acelaşi timp, clocoteşte o altă criză economică europeană. Germania îşi obţine aproximativ jumătate din PIB-ul său din exporturi. Toată disciplina şi cumpătarea germanilor nu pot ascunde faptul că prosperitatea acestora depinde de abilitatea lor de a exporta. Şi, abilitatea de a exporta depinde de cererea venită din partea clienţilor lor.

Germania exportă în mare măsură în UE şi criza italiană ar putea cauza o criză bancară la nivelul blocului. O asemenea criză ar putea reduce semnificativ exporturile germane, ar putea reduce PIB-ul german şi ar putea duce la creşterea şomajului în Germania. În mod logic, germanii trebuie să încerce cu disperare să prevină un default italian (intrare în incapacitate de plată). Dar cancelarul german Angela Merkel nu este dornică să anunţe poporul german că economia lor depinde de bunăstarea Italiei.

În mod clar, companiile şi afacerile germane sunt conştiente de pericol. Producţia germană de bunuri capitale a scăzut cu aproape 4% începând de luna trecută,iar producţia germană de bunuri de consum a crescut cu doar 0,5%.

Piesa americană din puzzle

Totuşi, adevărata ameninţare pentru Germania este o recesiune în SUA. Recesiunile sunt evenimente normale şi ciclice care sunt necesare pentru a menţine eficienţa economică prin înlăturarea companiilor ineficiente. În medie, SUA are o recesiune la fiecare şase sau şapte ani. Iraţionalitatea substanţială s-a strecurat în economia americană. Curba de randament asupra ratelor dobânzii a început să se aplatizeze. În mod normal, un declin major al pieţei precede o recesiune cu trei până la şase luni. Acest lucru ar indica faptul că este probabil ca o recesiune să nu aibă loc în 2016, dar că ar putea lovi în 2017.

Ţinând cont de stagnarea din Europa, Germania şi-a îndreptat exporturile spre alte ţări, în special SUA. Dar, dacă SUA intră în recesiune, cererea pentru produse germane, printre altele, va scădea. Dar în cazul Germaniei, o scădere de un procent în exporturi reprezintă o scădere de aproape o jumătate de procent din PIB-ul său. Şi, luând în considerare rata minimă de creştere a Germaniei, scăderile de câteva puncte ar putea duce la o recesiune şi un şomaj ridicat.

O recesiune americană nu va lovi doar Germania, ci şi restul Europei. Multe ţări exportă în SUA, fie direct fie prin producerea de componente pentru produsele germane sau britanice. SUA este oarecum expusă la incapacitatea de plată a datoriilor străine, dar nu suficient de mult pentru a doborî sistemul american. SUA, cu procente relativ scăzute la exporturi şi o expunere scăzută, poate rezista acestui ciclu. Nu este clar dacă şi Europa poate.

Imaginea de ansamblu

UE trebuie să rezolve problemele Italiei şi Germaniei, dar reglementările sale îngreunează semnificativ procesul de găsire a unor soluţii. Toate acestea au fost puse în mişcare în 2008, dar nu este o criză a anului 2008. Aceasta este, mai presus de toate, o criză politică şi administrativă. Sistemul european a fost creat pentru a administra pacea şi prosperitatea, şi nu pentru a gestiona mişcările complexe ale unei economii.

Argumentul celor care se opun internaţionalismului este simplu. Uneori, sistemele majore internaţionale se prăbuşesc. Cu cât eşti mai puţin implicat în aceste sisteme, cu atât vei suferi mai puţin. Şi, din moment ce aceste eşecuri sistemice duc din punct de vedere istoric la conflicte şi crize politice, cazul naţionalismului se consolidează – presupunând că nu sunteţi deja blocaţi în criza sistemică. În orice caz, amplificarea naţionalismului are loc după un eşec sistemic, în acelaşi mod în care ziua urmează noaptea.