EXCLUSIV. Economist: ”Nu este sustenabil să scazi taxele şi în acelaşi timp să creşti salariile bugetarilor” (Interviu)

Noul Cod Fiscal a intrat în vigoare ieri prin publicarea în Monitorul Oficial. Economistul Cristian Păun avertizează într-un interviu acordat Epoch Times că acesta ”mută practic o serie de taxe care scad către alte taxe care cresc sau sunt nou introduse”. În opinia sa, nu este sustenabil să scazi taxele şi în acelaşi timp să creşti salariile bugetarilor, iar datoria publică a României ar putea ajunge în cazul unei noi crize la 60-70% din PIB.

Epoch Times: Ce consecinţe va avea adoptarea Noului Cod Fiscal asupra economiei româneşti şi a mediului de afaceri? Cum vedeţi faptul că măsurile de relaxare fiscală au fost amânate pentru 2017? Vor exista efecte precum o mai bună colectare la buget şi o creştere a veniturilor bugetare ?

Reîntoarcerea în Parlament a Codului Fiscal s-a soldat cu ”corectarea” lui în sensul că o parte din relaxare a fost amânată pe un orizont de timp de 1-2 ani. Codul Fiscal a suscitat multe discuţii şi lamentări. El însă nu venea doar cu relaxare fiscală (scăderea TVA, eliminarea supra-accizei şi a taxei pe ”stâlp”), ci şi cu corecţii fiscale la nivelul persoanelor fizice autorizate (PFA) sau corecţii fiscale privind impozitele locale sau impozitele pe proprietate.

El practic mută o serie de taxe (care scad) către alte taxe (care cresc sau sunt nou introduse). Tocmai de aceea frisoanele unora legate de dezechilibrele macroeconomice potenţiale nu erau justificate. TVA trebuie să scadă pentru că este o taxă ce sufocă economia reală. Degeaba suntem echilibraţi macroeconomic cu taxe mari. Trebuie să ajungem echilibraţi macroeconomic cu taxe mici. Codul Fiscal, ca orice instrument de politică fiscală, nu este perfect şi nici nu va ajunge vreodată perfect. El are în centrul său, ca filozofie, colectarea coercitivă de taxe şi apoi redistribuirea lor ulterioară prin buget.

Întotdeauna Codul Fiscal (şi orice altă politică publică) favorizează arbitrar pe unii şi îi dezavantajează pe alţii. Eu zic că reducerea TVA va duce la o mai bună colectare a sa. Acum colectăm 14% dintr-un TVA de 24% la bunurile generale şi de 9% la alimente (5% la construcţii). Orice manual de economie spune că taxele mai mici se colectează mai uşor şi mai bine pentru că se diminuează costul de oportunitate asociat neplăţii acestor taxe. Precedentele reduceri de TVA la pâine, alimente au demonstrat acest principiu economic cât se poate de clar.

Obsesia aceasta însă legată de cât încasează statul din taxe trebuie să fie înlocuită de o obsesie legată de ce face statul cu acele taxe. Dacă însoţim diminuarea taxelor şi cu o cheltuire a lor cu cap vom vedea o conformare fiscală şi mai mare. În plus, trebuie să evităm cu orice preţ dublarea scăderii de taxe de către o creştere a datoriei publice. Deja, ca ţară emergentă, am atins o limită problematică ce poate uşor să sară, în condiţiile unei noi crize, către o pondere a datoriei publice în PIB de 60-70%.

Este sustenabilă scăderea simultană a taxelor şi creşterea salariilor bugetarilor – medici şi profesori - decisă de guvernul Ponta? Preşedintele Consiliului Fiscal susţinea că ”în contextul în care deficitul bugetar se îndreaptă spre 4-5% din PIB, politicienii vor să crească salariile cu 70-80% şi este o decizie delirantă”. Tot el arăta că datoria publică a României a ajuns la 40% din PIB. Cum vedeţi existenţa surselor de finanţare pentru această măsură? Este această măsură doar una electorală sau fezabilă din punct de vedere economic?

Nu este sustenabil să scazi taxele şi în acelaşi timp să creşti salariile bugetarilor. După cum nu a fost sustenabil nici să creşti taxele şi să scazi salariile bugetarilor. Trebuie să ne asumăm politic nişte principii şi să nu renunţăm la ele mult timp de acum încolo: statul trebuie să fie diminuat până la eliminarea sa totală din zona mijloacelor de producţie, trebuie trecut la o privatizare de amploare a serviciilor publice pe care ne încăpăţânăm să le menţinem în sfera de gravitaţie a unui stat eşuat – educaţia şi sănătatea.

Statul trebuie să fie făcut mai suplu prin informatizare şi diminuarea la minim a instituţiilor şi funcţionarilor care operează pentru el. Aceasta este economia de piaţă. Toţi cei care împing sau menţin România pe un sens contrar nu fac decât să ne împingă pe toţi spre un nou faliment al intervenţionismului etatic. Sunt câteva domenii în România unde privatizarea serviciilor publice este de succes – serviciile stomatologice de exemplu. Avem deci modelul pe care acum trebuie urgent să îl replicăm şi pe celelalte servicii medicale. Nu legalizarea şpăgii sau creşterea coplăţii sunt soluţia. Şi nici introducerea de contribuţie la sănătate pe dividend.

Cât va fi deficitul bugetar în opinia Dvs? Se va încadra România în limita cerută de UE?

Clar va fi aproape de limita superioară permisă de angajamentele internaţionale. Ce nu se încadrează va fi transferat către arierate sau către datorie publică sau chiar privată prin diverse mecanisme. Oricum riscul există, atâta timp cât urmează un an electoral cu tentaţii populiste mari. Eu nu înţeleg de ce nu se opreşte guvernul la reducerea de TVA şi nu o exploatează politic la maxim. Pentru că reducerea de TVA este o măsură macroeconomică pozitivă şi importantă, greu de combătut de către opoziţie, care a fost cea căreia îi datorăm acest TVA crescut din imposibilitatea de a menţine, la acel moment, sub control nişte cheltuieli ale statului mascate în pseudo-investiţii.

Nu avem cum să nu ne încadrăm pentru că altfel vom suporta diferite sancţiuni care sunt costuri adiţionale plătite în final tot din buzunarul nostru. Cel mai probabil vom diminua investiţiile şi vor fi tăiate anumite cheltuieli.

”România rămâne în continuare ţara în care succesul nu este dat de cât de performant şi competitiv eşti, ci de cât de bine eşti înşurubat politic. Or, în astfel de societăţi e bine ca fiscalitatea să fie diminuată la maxim”.

Ce efecte va avea reducerea TVA de la 24% la 20% începând cu 1 ianuarie 2016 şi amânarea unor măsuri precum eliminarea taxei pe stâlp şi a accizei de 7 eurocenţi la litrul de carburant şi reducerea impozitului pe dividende de la 16% la 5%?

Efectul nu va fi atât de impresionant precum cel pe care l-am fi avut dacă se operau simultan toate aceste diminuări de taxe. România nu este deloc un paradis fiscal şi aici este foarte greu să prosperi din muncă cinstită şi plătind la zi toate taxele. Cu taxele mari pe care le transferăm asiduu către antreprenorii politici observăm că nu se întâmplă mari lucruri pentru noi. Dimpotrivă, cazurile răsunătoare de corupţie din ultima perioadă arată o societate întoarsă cu susul în jos şi datorită acestei fiscalităţi sufocante: este mult mai uşor să prosperi dintr-o poziţie de forţă (politică) decât luându-ţi soarta în propriile mâini şi conectându-te la piaţă şi consumatorii privaţi.

România rămâne în continuare ţara în care succesul nu este dat de cât de performant şi competitiv eşti, ci de cât de bine eşti înşurubat politic. Or, în astfel de societăţi e bine ca fiscalitatea să fie diminuată la maxim. Pentru a lăsa cât mai puţin spaţiu de manevră politicienilor şi pentru a permite economiei reale să se dezvolte şi să creeze acele cazuri de succes de care avem atât de multă nevoie.

Cum se explică scăderea investiţiilor publice, care în 2014 au ajuns la un nivel record negativ de 4,3% din PIB? Cât de importantă este infrastructura pentru România?

Este importantă. Pe de altă parte, observăm că în România se refuză sistematic discutarea unor alternative, în condiţiile în care vedem clar că bugetul public nu mai poate suporta aceste investiţii în infrastructură. Putem privatiza construcţia şi operarea unei autostrăzi pe o perioadă determinată (30 de ani să zicem) după care autostrada se poate întoarce în domeniul public.

Putem lista pe bursă o autostradă şi oricine poate deveni proprietar la o astfel de facilitate, încasând dividende din taxele de trafic. Sunt multe soluţii pentru aceste investiţii în infrastructură care, dacă ar fi mai bine implicat mediul privat, s-ar face mai rapid şi mai bine calitativ. Şi exact acolo unde ar avea urgent operatorii din România de ele. Ideea este să se vrea acest lucru.

Problema cu bugetul statului este că o bună parte din el se cheltuieşte pe pensii (1/3 din buget). Rămâne apoi prea puţin pentru salarii, asistenţă socială şi investiţii publice. Şi atunci avem câteva soluţii care însă se amână permanent: fie reformăm sistemul de pensii (privatizarea lui e soluţia), fie reformăm sistemul public (privatizarea lui), fie diminuăm asistenţa socială (e la minim istoric, nu prea mai ai ce diminua aici), fie tăiem de la investiţii publice masiv.

Tăierea investiţiilor publice (mai ales cele din infrastructură) este însă problematică dacă nu este însoţită de o alternativă. Altfel reducerea de impozite operată (TVA) va fi cheltuită rapid pe costuri asociate circulaţiei pe o infrastructură de transport în deteriorare.

Enervant este, însă, că avem o clasă politică anchilozată şi conservatoare, care nu e deloc conectată la vremurile şi la nevoile actuale ale cetăţenilor. Avem nevoie de partide şi de politicieni cu pregătire economică intensivă şi care să cunoască toate aceste lucruri şi să acţioneze în consecinţă. Altfel nu vom fi decât generaţii pierdute, tot mai multe, nepermis de multe.

Cristian Păun este profesor dr. universitar la ASE Bucureşti şi preşedinte al Societăţii Române de Economie.