EXCLUSIV. De ce nu contează România în Ucraina (interviu)

”De peste două decenii, România a dat dovadă de o slabă capacitate de învăţare în ce priveşte spaţiul Europei de Est, în care Ucraina joacă un rol aparte. Una din problemele recurente ale României cu Ucraina este percepţia istoricistă despre cea din urmă, căreia îi sunt imputate păcate istorice pe care nu ea le-a făcut”, explică Octavian Milewski, expert în spaţiul post-sovietic, într-un interviu pentru Epoch Times. În opinia sa, România ar putea să înveţe de la Polonia capacitatea de a se impune ca naţiune formatoare de sistem sub-regional.

Epoch Times: Cât contează situaţia din Ucraina pentru România sau mai bine zis de ce România n-a adoptat o poziţie, decât foarte târziu, prin preşedintele Traian Băsescu, care a cerut preşedintelui Ianukovici să nu trimită armata în stradă?

Personalităţile politice şi instituţiile care creează şi ordonează politicile externe ale României par a avea cunoştinţe foarte schematice despre Ucraina. Acest lucru se răsfrânge nu numai în capacitatea de înţelegere a evoluţiilor din Ucraina, dar şi formularea politicilor şi viteza de reacţie. În cele aproape trei luni de Maidan, ieşirile la rampă au fost mai degrabă excepţionale ca frecvenţă, iar când au fost, au venit se pare în rezultatul unor subtile îndemnuri din partea unor parteneri occidentali ai României. Mă refer mai concret la comunicatul MAE din 28 ianuarie. Unul din puţinele, dacă nu unicul comunicat pe fondul Maidanului.

Alta este situaţia la nivel de societate civilă. În perioada 22-25 ianuarie la Kiev s-a desfăşurat Forumul Civic Ucraina-România, unde reprezentanţi ai societăţii civile din România şi-au exprimat susţinerea clară pentru cauza Maidanului şi a drepturilor fundamentale ale omului, care sunt tot mai des încălcate de statul ucrainean. Ar trebui să fiu corect aici şi să afirm că, forumul a fost finanţat de MAE şi UNDP. Ce aş putea să reproşez este strategia de comunicare pe un efort sincer al Ministerului de a îmbunătăţi relaţiile cu Ucraina. Ori, această strategie de comunicare a cam lipsit.

Preşedintele Băsescu la München s-a exprimat clar şi deschis pentru aderarea Ucrainei la UE. Cred că este un gest pe care şi ceilalţi lideri europeni ar trebui să-l urmeze. În ce priveşte referirea la ne-implicarea armatei, atunci este încă prematur să ne gândim la un asemenea scenariu, din moment ce multe voci din armată şi-au exprimat deja preferinţa pentru neutralitate, ceea ce în sine este o declaraţie politică în defavoarea lui Ianukovici. Pericolul vine mai puţin însă dinspre armata ucraineană, care este destul de demoralizată şi cu ochii spre alte pericole posibile. Mă refer aici la integritate teritorială a Ucrainei în scenariul unei intervenţii externe.

De ce nu are România influenţă în Ucraina, precum Polonia, de exemplu?

Ar trebui să comparăm România şi Polonia în termeni de cum şi-au făcut prieteni printre vecini în ultimele două decenii. Vedem că pentru Polonia, atât vecinul vestic Germania, cât şi vecinul estic Ucraina sunt statele cu care are cele mai prieteneşti relaţii, chiar dacă are o istorie tragică cu ambele, cu teritorii istorice pierdute şi milioane de polonezi masacraţi (mai ales în cazul relaţiei cu Germania). Ce are România? Din deja vechea butadă despre prietenia cu ”Serbia şi Marea Neagră”, a rămas doar cea din urmă şi am putea by default să adăugăm Republica Moldova, însă aceasta nu ne ajută decât spiritual. Sigur, stăm deocamdată confortabil sub umbrela parteneriatului strategic cu SUA, însă ştim că geografic şi strategic SUA se află în cu totul altă emisferă, respectiv dimensiune.

România de peste două decenii a dat dovadă de o slabă capacitate de învăţare în ce priveşte spaţiul Europei de Est, în care Ucraina joacă un rol aparte. Una din problemele recurente ale României cu Ucraina este percepţia istoricistă despre cea din urmă, căreia îi sunt imputate păcate istorice pe care nu ea le-a făcut. Să nu uităm că Ucraina a fost ocupată aproximativ 350 de ani de Rusia imperială şi a fost unul din statele care a avut de suferit cel mai mult de pe urma politicilor imperiale şi războaielor mondiale din sec. 20. În contextul acesta, trebuie să insist: înainte de a-şi face o părere despre Ucraina, decidenţii de politică externă ai României ar trebui mai întâi să citească istoria Ucrainei scrisă la Kiev, Lviv şi Odessa, şi nu la Moscova. Dacă ne uităm atent pe dosarul ucrainean atunci observăm că, România încă gândeşte în termenii consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov şi a expectativei unor oportunităţi viitoare de restabilire a ”dreptăţii istorice”. E o gândire contra-productivă şi anacronică.

Dacă Polonia trecea cu succes la începutul anilor 2000 peste şocurile celui de-al Doilea Război Mondial şi a masacrelor polonezilor din Volînia şi Galiţia, şi deschidea o nouă eră în relaţia cu Ucraina, atunci România nu a ştiut niciodată să treacă peste istoricizarea excesivă a percepţiilor sale cu privire la Ucraina. Şi, trebuie să o afirmăm deschis, nu avem nici de departe aceeaşi istorie bilaterală tragică cu Ucraina precum o are Polonia. Ce trebuie să învăţăm de la Polonia este capacitatea de a se impune ca naţiune formatoare de sistem sub-regional. Sigur, este evident că Polonia încă nu a ajuns la nivelul Germaniei sau Franţei, însă modul în care şi-a formulat strategiile în ultimii 8-10 ani e foarte sugestiv pentru ambiţiile, legitime de altfel, de a formata sub-sistemul dintre Marea Baltică şi Marea Neagră (Parteneriatul Estic fiind un bun exemplu). Iar una din condiţii a fost încheierea capitolelor dureroase cu toţi vecinii, printre care se află şi Ucraina. Cred că Polonia a ştiut să înveţe din lecţia germano-franceză, şi, iată că, a reuşit!

Înainte de a-şi face o părere despre Ucraina, decidenţii de politică externă ai României ar trebui mai întâi să citească istoria Ucrainei scrisă la Kiev, Lviv şi Odessa, şi nu la Moscova. România încă gândeşte în termenii consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov şi a expectativei unor oportunităţi viitoare de restabilire a ”dreptăţii istorice”. E o gândire contra-productivă şi anacronică.

O altă problemă a României este că a dedicat aproape toată atenţia Republicii Moldova (uneori fără prea multă eficienţă), omiţând faptul că, indiferent de încărcătura emotiv-identitară pe care o reprezintă, Moldova nu poate fi determinantă pentru macro-securitatea României şi capacitatea de a iniţia proiecte credibile de politici externe la nivel UE. Mai mult, uităm sau ne facem că uităm că unele retorici cu privire la R. Moldova sunt tranzitive pe relaţia cu Ucraina. Când stakeholderii de politică externă vorbesc despre unirea cu R.Moldova şi restabilirea dreptăţii ca urmare a pactului Ribbentrop-Molotov, automat invocă România Mare, ceea ce trezeşte serioase semne de întrebare nu numai în Ucraina, dar şi la nivel UE şi NATO.

Dacă coborâm nivelul de analiză la nivelul celor mai practice lucruri, atunci observăm, de exemplu, că nu avem un tratat de mic trafic la frontieră cu Ucraina, nu avem poduri şi drumuri la graniţă cu Ucraina, şi în general aproape niciun fel de infrastructură transfrontalieră (inclusiv cea energetică). La acest capitol suntem mai degrabă apropiaţi de Războiul Rece. La nivel de politici educaţionale, nu avem un schimb de studenţi şi cercetători. Nu există nici un specialist (din domeniile ştiinţelor si disciplinelor socio-umane) român format în Ucraina, şi invers. La nivel cultural, ICR Kiev şi filiala sa la Cernăuţi (ambele abia în stadiu incipient de organizare) tind să omită că publicul ţintă trebuie să fie ucrainenii şi nu etnicii români din Ucraina.

Mai mult, pentru o ţară ca Ucraina, o filială ar trebui deschisă într-un alt mare oraş cum ar fi Odessa sau Harkiv. La nivel de interacţiune umană suntem încă în mentalul anilor 80 ai secolului trecut. Mai întâi, dacă faceţi un sondaj printre politicienii români, puţini vor şti să facă deosebirea între ucraineni şi ruşi, care trebuie să recunoaştem sunt în topul celor mai securitizate (vine de la Securitization -concept folosit în relaţiile internaţionale legat de şcoala din Copenhaga, care denumeşte procesul prin care o anumită problemă este transformată de un actor într-o chestiune de securitate) naţiuni pentru români... Ori, diferenţa între ucraineni şi ruşi e ca diferenţa între finlandezi şi maghiari.

În ce priveşte conectivitatea umană, suntem aproape la acelaşi nivel de la începutul anilor 90. Ca să ajungi la Kiev trebuie să faci escală la Istanbul, Amsterdam sau Viena, ceea ce durează cam 8-10 ore. Desigur, acesta este şi un indicator al intereselor de afaceri din ambele părţi. Nici nu vreau să mai comentez despre trenuri şi legăturile navale de pasageri…

Voi încheia cu ultima mare problemă pe care ne-o creăm gratuit în relaţia cu Ucraina: acordarea cetăţeniei române cetăţenilor ucraineni de etnie română. S-a gândit oare cineva la Bucureşti că printr-o astfel de politică îi stimulăm pe etnicii români din Ucraina să încalce constituţia Ucrainei şi legea cetăţeniei din ţara vecină? Ne asumăm oare posibile viitoare acuzaţii de iredentism? La fel, Polonia a ştiut şi aici să găsească un compromis, prin legea pentru „Carta Polonezului” care oferă multe drepturi şi înlesniri sociale polonezilor de pe teritoriul statelor estice, cu excepţia drepturilor politico-juridice ale cetăţeniei.

În general, România rămâne tributară unei mentalităţi izolaţioniste în percepţia faţă de Europa de Est (şi Ucraina în mod particular), dezvoltată încă în perioada naţional-comunismului. Rămâne de văzut în următorii ani dacă putem să dezvoltăm o reală paradigmă de politică externă pentru Europa de Est, care ar trebui să sporească considerabil ponderea României în politica externă a Vestului şi a UE în mod particular.

Octavian Milewski este cercetător specializat pe spaţiul Europei Centrale şi de Est şi colaborează cu mai multe think tank-uri din România, Polonia şi Germania.