EXCLUSIV: Câteva scenarii pentru viitorul Ucrainei (interviu)

Presiunea străzii şi a Moscovei asupra regimului Ianukovici se amplifică. Protestatarii de pe EuroMaidan cer abolirea puterilor dictatoriale ale preşedintelui, în timp ce Rusia cere plata unor facturi restante la gaz, în caz contrar refuzând să elibereze următoarea tranşă din cele 15 miliarde de dolari promise. De partea sa, preşedintele Ianukovici a pus în alertă unităţi anti-teroriste care ar trebui să oprească atacuri asupra unor instalaţii sensibile precum aeroporturi, centrale sau sedii de instituţii. Se pune tot mai clar întrebarea: Încotro se îndreaptă Ucraina?

”Un scenariu este împărţirea puterii politice cu opoziţia de către Ianukovici şi clanul său, şi resetarea sistemului instituţional al statului după constituţia din 2004. Ruperea Ucrainei” (de facto sau de jure), şi posibila anexare la Rusia a unor părţi, este alt scenariu încă distant şi puţin credibil la acest moment. O variantă a acestui scenariu, dorit la Moscova, este confederalizarea Ucrainei în 4-5 mari regiuni din care cel puţin 3 vor fi suficient de pro-ruseşti pentru a neutraliza Kievul şi Ucraina de vest în orice efort de europenizare şi integrare în UE. Este posibil şi un scenariu intermediar, oarecum asemănător cu situaţia actuală şi care nu poate dura mai mult de câteva săptămâni sau luni (1-3 luni)”, explică Octavian Milewski, cercetător independent specializat în spaţiul postsovietic şi Regiunea Extinsă a Mării Negre, într-un amplu interviu acordat Epoch Times.

Epoch Times: Ce perspective şi scenarii vedeţi pentru actuala mişcare de protest? Mai mult, este posibilă o rupere a Ucrainei, dat fiind clivajul între est şi vest?

Cred că nu mai este o simplă mişcare de protest, este mult mai mult decât atât. EuroMaidanul este o mişcare mai degrabă revoluţionară. De data aceasta nu este o revoluţie de catifea, aşa cum se presupune că a fost aşa-numita ”revoluţie portocalie”. Este o mişcare civică ce se bazează pe cereri şi revendicări pentru o Ucraina europeană în care domnesc legea şi drepturile omului. Cu alte cuvine, unu, este o mişcare pro-europeană, adică cere orientare expresă spre modelul european de dezvoltare cu posibilitatea de integrare în UE. Doi, este o mişcare pentru reformarea radicală a statului, în baza unor valori democratice şi ale statului de drept. Trei, este uşa dorită spre o nouă Ucraina, post-post-sovietică, ruptă de practicile sovietice ale nihilismului legal şi ale intereselor unor clanuri.

În general proiectarea unor scenarii devine mai dificilă pe măsura îndepărtării în viitor. De aceea nu m-aş hazarda în a emite scenarii pentru mai mult de câteva săptămâni înainte (în cel mai bun caz) fără a risca să greşim traiectoria evenimentelor din Ucraina. Situaţia este într-atât de dramatică, iar mizele atât de mari, încât nu ar fi înţelept să spunem că există semne clare pentru un scenariu anume.

Un scenariu este împărţirea puterii politice cu opoziţia de către Ianukovici şi clanul său, şi resetarea sistemului instituţional al statului după constituţia din 2004 care prevede o preşedinţie cu prerogative limitate. Acesta este un scenariu incremental-transformativ, ar putea reseta relaţiile, începând cu alegeri parlamentare anticipate, poate dura până în primăvara lui 2015 şi necesită o maximă implicare sau arbitraj din partea UE şi SUA în negocierile dintre opoziţii (la plural, deoarece Maidanul este opoziţia ne-parlamentară) şi putere.

În egală măsură, pentru ca acest scenariu să se materializeze e necesar un angajament financiar solid (de ordinul a 10-12 miliarde de dolari) din partea Occidentului prin instituţii ca Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, Banca Europeană pentru Dezvoltare. O mare necunoscută, însă, rămâne Rusia care cel mai probabil mizează pe un alt scenariu, şi indiferent de context îşi doreşte un droit de regard în privinţa Ucrainei.

”Ruperea Ucrainei” (de facto sau de jure), şi posibila anexare la Rusia a unor părţi, este alt scenariu încă distant şi puţin credibil la acest moment. Aşa ceva este posibil doar ca rezultat al unei intervenţii militare directe sau indirecte. Putem să declarăm deschis că o asemenea intervenţie poate veni doar dinspre Rusia. Este, totuşi, puţin probabil ca Rusia să-şi permită o intervenţie directă. Cel mai probabil aceasta s-ar putea materializa prin formaţiuni paramilitare cum ar fi căzăcimea din Don sau Kubani, sau sponsorizarea unor formaţiuni pro-ruseşti din interiorul Ucrainei, de exemplu în Crimeea sau unele regiuni din estul Ucrainei.

Deja se presupune că există un număr mare, de ordinul a sute sau poate chiar mii, de provocatori din Rusia prezenţi atât printre trupele de securitate şi de intervenţie rapidă, cât şi printre provocatori în civil numiţi tituşki. O variantă a acestui scenariu, dorit la Moscova, este confederalizarea Ucrainei în 4-5 mari regiuni din care cel puţin 3 vor fi suficient de pro-ruseşti pentru a neutraliza Kievul şi Ucraina de vest în orice efort de europenizare şi integrare în UE. Probabil, ne va fi mai clar după jocurile olimpice de la Soci, dacă Rusia îşi doreşte să joace această carte.

Este posibil şi un scenariu intermediar, oarecum asemănător cu situaţia actuală şi care nu poate dura mai mult de câteva săptămâni sau luni (1-3 luni). Ianukovici este puternic delegitimat în ochii cetăţenilor şi conform sondajelor ar pierde alegerile în faţa oricărui candidat al opoziţiei. De aceea, tergiversarea soluţiilor şi presiunea pe Maidan nu-l poate menţine prea mult la putere, dată fiind radicalizarea populaţiei în ţară. Mai mult, opoziţia parlamentară însăşi se confrunta cu de-legitimarea pe măsura trecerii timpului, ceea ce poate propulsa lideri ai Maidanului, inclusiv lideri radicali, în centrul negocierilor politice, iar Ianukovici ar putea să se confrunte cu revendicări şi mai radicale din partea opoziţiei.

În ce priveşte clivajul est-vest, acesta este tot mai greu de distins, mai ales după ce revolta s-a extins în regiuni care tradiţional îl susţin pe Ianukovici şi Partidul Regiunilor. Clivajul este vizibil doar prin constituirea majorităţilor relative pro sau contra UE sau Uniunea Eurasiatică în interiorul regiunilor administrative ale Ucrainei. Dacă studiem atent harta protestelor, observăm că ipoteza clivajului nu prea mai este valabilă, excepţie făcând doar câteva regiuni din est, una sau două regiuni din sud şi Crimeea. Aici ar trebui mai degrabă să atragem atenţia la procentul celor care sunt dezamăgiţi de regim şi care sunt gata să iasă în stradă urmând agenda Maidanului, însă nu neapărat agenda asocierii la UE.

Va mai face Ianukovici concesii în opinia Dvs.?

Mişcarea de protest pare mai puternică ca oricând. Rezilienţa EuroMaidanului a demonstrat protestatarilor că pot obţine dacă nu concesii din partea puterii, atunci o solidă erodare a lui Ianukovici, chiar dacă aceasta s-a făcut inclusiv cu costuri umane. Mai mult, EuroMaidanul şi-a demonstrat potenţialul de contagiune în regiuni considerate de regulă pro-Ianukovici şi pro-partidul pe care îl conduce. Concesiile lui Ianukovici sunt mai degrabă tactice şi nu au fost în stare până în prezent să deblocheze situaţia. În ultimele zile s-a pus problema cât va mai rezista Maidanul şi dacă ar fi cazul să forţeze mâna lui Ianukovici. Pichetarea Radei (Parlamentului) pe data de 6 februarie a fost un semnal clar din partea Maidanului că nu se mai acceptă procrastinarea adoptării legilor necesare pentru revenirea la Constituţia din 2004. Aceasta prevedea o republică parlamentară, preşedintele având prerogative limitate. Dacă, însă, Ianukovici nu va recurge la concesii atunci, cu greu ne putem închipui că va rezista în spatele a aproximativ 10.000 de trupe de intervenţie de care dispune în prezent pentru a menţine status-quo-ul.

Cum evaluaţi reacţia UE după izbucnirea protestelor? Cum de n-a existat un plan B pentru Ucraina? Dacă s-ar fi parafat acordurile, ar fi existat o perspectivă reală de integrare în UE?

Cea mai mare greşeală făcută de Bruxelles în relaţia cu Ucraina a fost şi este lipsa perspectivei de aderare la UE. Fără oferta integrării, puterea transformativă a UE nu are aceeaşi capacitate de atracţie.

Cele mai recente provocări ale SBU (Serviciul de Securitate al Ucrainei), prin prisma înregistrării convorbirii Victoriei Nuland şi a ambasadorului SUA la Kiev, Geoffrey Pyatt, ne indică cu destulă culoare frustrarea acumulată faţă de inacţiunea sau jumătăţile de măsura ale Bruxelles-ului , nu numai la Kiev şi Varşovia, dar şi la Washington. UE s-a dovedit a fi captivă relaţiei cu Rusia, pe care a preferat să o menajeze, pe contul Ucrainei.

Lipsa reacţiei în unele capitale importante ale UE a dat un semnal prost EuroMaidanului şi a lăsat loc, prin lipsă, pentru încurajarea acţiunilor Kremlinului. Lipsa de viziune, prin ne-acordarea perspectivei de integrare este una din marile greşeli.

Ce greşeli a făcut UE în relaţia cu Ucraina, în opinia Dvs.? A fost oferta europeană mai puţin atractivă decât cea rusească?

Cea mai mare greşeală a fost şi este lipsa perspectivei de aderare la UE. Fără oferta integrării, puterea transformativă a UE nu are aceeaşi capacitate de atracţie.

Cred că a doua mare greşeală a fost retorica excesiv de normativă, în special în cazul Iuliei Timoşenko. Totuşi, este puţin probabil ca Timoşenko să fi fost cauza principală pentru care Ianukovici a tergiversat procesul de semnare a asocierii. A fost mai degrabă un pretext atât pentru Ianukovici, cât şi pentru unele capitale UE de a nu rivaliza cu Rusia sau de a menţine Ucraina într-o zonă gri.

În egală măsură, condiţionalitatea UE legată de Timoşenko şi pachetele legislative conexe a fost conectată la pachetul de ajutor financiar, ceea ce i-a permis Rusiei să vină cu o contraofertă financiară aparent necondiţionată pentru Kiev. Mizând pe această alternativă, Ianukovici şi-a permis un joc dublu pe care puţini actori din vest au ştiut să-l dejoace.

În esenţă, cea mai mare greşeală a UE a fost şi încă este că nu ştie să joace geo-politic, acolo unde Ucraina reprezintă nu doar un simplu stat european, ci un actor capabil să transforme pozitiv sistemul continental în relaţia UE-Rusia şi să ducă la un logic final transformarea continentului european în întregime.

Ce strategie adoptă Rusia faţă de evoluţiile din Ucraina? Aţi menţionat prezenţa paramilitară rusească printre protestatari…Ce vrea să obţină Moscova?

Pentru Rusia, Ucraina este nici mai mult nici mai puţin decât perla coroanei imperiale, ca să folosim un clişeu. Dacă Rusia va obţine re-aducerea de jure a Ucrainei în sistemul Eurasiatic pe care încearcă să-l construiască în anii ce urmează, probabil vom fi martorii prelungirii vieţii ”sistemului Putin”, fiindcă prin înglobarea Ucrainei într-un sistem (semi-)centralizat de management al spaţiului post-sovietic de la Moscova, Rusia îşi va permite crearea unui spaţiu economic suficient de viabil, care i-ar conferi resursele percepute ca fiind necesare pentru perpetuarea sistemului de guvernare rusesc. Ucraina ar redeveni de jure semi-periferia spaţiului neo-imperial rusesc care serveşte mai întâi de toate intereselor Kremlinului. Ramificaţiile acestei politici sunt multiple şi ar trebui să ducă, după logica lui Putin, la restabilirea Rusiei ca a treia superputere, după SUA şi China. (…)

Va urma partea a doua: De ce România nu joacă un rol în Ucraina şi cât contează ce se întâmplă la Kiev pentru ţara noastră.

Octavian Milewski este cercetător specializat pe spaţiul Europei Centrale şi de Est şi colaborează cu mai multe think tank-uri din România, Polonia şi Germania.