De ce n-a reuşit România să devină un lider în Regiunea Mării Negre

România nu a avut alături un partener ca Suedia şi nici acordul tacit sau explicit al Germaniei. Până la succesul cu Parteneriatul Estic, Polonia de exemplu a avut o politică clară pentru Europa de Est în ansamblu. România, în schimb, nu se mai poate erija în model de urmat pentru Moldova sau Ucraina şi nu are încă o veritabilă experienţă de relaţionare constructivă cu Estul”, explică Octavian Milewski, cercetător independent specializat în spaţiul postsovietic şi Regiunea Extinsă a Mării Negre, într-un amplu interviu acordat Epoch Times.

Care este diferenţa dintre Sinergia Mării Negre şi Strategia Mării Negre? De ce a mai fost nevoie de încă un astfel de document?

Logica elaborării celor două documente este oarecum similară, deşi au fost elaborate pe fondul unor evenimente şi procese diferite. Sinergia a venit mai degrabă ca o iniţiativă a Comisiei în timp ce Strategia a fost eleborată de PE ca răspuns la lipsa de rezultate ale Sinergiei, cu un important input din partea europarlamentarilor români. Astfel, în perioada 2007 Comisia îşi punea problema continuităţii Politicii de Vecinătate în contextul în care România şi Bulgaria se integrau în UE, Acordul UE-Rusia îşi epuiza resursele, Turcia devenea tot mai asertivă în plan regional, iar UE devenea actor riveran şi nu avea nicio experienţă în încadrarea regiunii în politicile sale externe. S-a optat nu pentru crearea de noi instituţii, ci pentru activarea şi revigorarea celor existente, adică Politica de Vecinătate, plus Parteneriatul UE-Rusia cu cele patru Spaţii Comune plus OCEMN (Organizaţia de Cooperare Economică la Marea Neagră) în care Turcia juca un rol important. Strategia a venit ca o reacţie atât la nefuncţionalitatea Sinergiei cât şi a dorinţei de a diminua din cacofonia instituţională a Sinergiei. Însă perspectivele Strategiei sunt foarte neclare.

Ce consecinţe practice au avut aceste documente? Ce proiecte comune ale acestor state au fost implementate?

Prima consecinţă a fost punerea Regiunii Mării Negre pe agenda de politică externă a UE. Însă, nu au existat consecinţe notabile, în afară de intenţii declarate sau promise de a gândi regional şi constructiv problemele cu care se confruntă statele riverane. Consecinţele celor două documente se voiau destul de ambiţioase, totuşi. Din punct de vedere practic cea dintâi s-a dovedit cvasi-nefuncţională, cu excepţia unui plan de acţiune pe mediu în Marea Neagră. De fapt, nu ar trebui să ne intereseze Sinergia, care în principiu este literă moartă. Nici Strategia nu este prea departe, dar totuşi există programe de colaborare transfrontalieră care au fost mai degrabă preluate de evoluţiile modest pozitive ale Strategiei Dunării, de fapt în prezent sunt preferate discuţiile despre Strategia Dunării. România, care este direct interesată în succesul Strategiei Mării Negre, nu a arătat capacităţi deosebite de a o transpune, chiar şi sectorial, sau de a impune elaborarea unor instrumente bugetare considerabile care ar putea face din Strategie un succes.

De ce România n-a avut succes cu iniţiativa Sinergiei Mării Negre la fel cum a avut Polonia cu Parteneriatul Estic? Ce i-a lipsit?

România nu a avut alături un partener ca Suedia şi nici acordul tacit sau explicit al Germaniei. Pe lângă aceasta, chiar şi până la succesul cu Parteneriatul Estic, Polonia a avut o politică clară pentru Europa de Est în ansamblu şi nu doar concentrat pe o singură ţară, cum e cazul României cu R. Moldova. Ea a fost precedată de paşi concreţi de îmbunătăţire a relaţiilor cu Ucraina, de exemplu, vedeţi politica de deschidere a lui Kwasniewski preluată şi de Kaczynski, sau de dezvoltare a unor relaţii intense cu Georgia sau, foarte important, normalizarea relaţiilor cu Rusia, ceea ce a recomandat Polonia ca un actor mai pragmatic pentru marile cancelarii europene.

Trebuie menţionat aici că un factor important a fost şi investiţia pe parcursul ultimelor două decenii în cunoaşterea spaţiului estic, prin centre şi institute care acumulează, procesează şi produc know-how pentru instituţiile guvernamentale pe spaţiul post-sovietic. Nu în ultimul rând, Polonia şi-a cultivat credibilitatea în marile capitale ale UE, prin calitatea reformelor statului şi a progreselor economice înregistrate în ultimile decenii.

Nu întâmplător în 2010 un editorial din The Economist spunea metaforic că Polonia ‘dansează cu băieţii mari’ (‘dancing with the big boys’). De asemenea, Parteneriatul Estic – pe care Polonia a reuşit să-l promoveze ca proiect de politică externă a UE - se bazează pe o filozofie transformativă de europenizare şi ancorare graduală în sistemul de valori şi beneficii ale UE. Aşadar, are mai degrabă obiective pe termen scurt şi mediu, dar clar definite, incrementale şi fezabile.

Filosofia Sinergiei în schimb se bazează pe un regionalism eclectic, care experimentează cu mai multe – prea multe – tipuri de cooperare regională şi criterii de selecţie şi, în final, fără o reală viziune asupra regiunii. În plus, natura şi multitudinea actorilor cu care încearcă să creeze sinergii de politici şi proiecte nu lasă prea mult loc pentru optimism.

Finalmente, România nu are încă o veritabilă experienţă de relaţionare constructivă cu Estul, din care face parte şi regiunea Mării Negre. România este mai degrabă reactivă la dinamicile politice ale Europei de Est.

Finalmente, România nu are încă o veritabilă experienţă de relaţionare constructivă cu Estul, din care face parte şi regiunea Mării Negre. România este mai degrabă reactivă la dinamicile politice ale Europei de Est. Lipsa de resurse economice, instituţionale şi umane, dar şi de credibilitate la Bruxelles şi Berlin în ultimul an, sau, de ce să nu o recunoaştem, la Kiev, au influenţat într-o anumită masură insuccesul Sinergiei sau Strategiei.

Ce oportunităţi mai are România de a-şi creşte influenţa la Marea Neagră?

Primul pas ar fi propria credibilizare în faţa partenerilor europeni, şi nu doar printr-un exerciţiu de imagine, ci prin fapte concrete de reformare a instituţiilor statului astfel încât partenerii strategici ai României din regiune (Polonia şi Turcia) să poată propune acţiuni şi proiecte comune cu şanse reale de implementare. Nu e un proces de scurtă durată. Se vorbeşte de încă 4-5 ani, mai ales ca rezultat al crizei politice interne din acest an. România nu se mai poate erija în model de urmat pentru Moldova sau Ucraina, de exemplu. Nu vreau să spun că cele două sunt un mare succes, dar pentru a avea pretenţii de lider regional trebuie să ai şi o anumită atractivitate politică. Îmi pare rău să o spun, dar România nu o mai are. Mai mult, există state ca Georgia, care în sfere ca lupta împotriva corupţiei sau reforma economiei, pot reprezenta un exemplu pentru România.

Activismul retoric cu care s-a făcut remarcată România în perioada 2005-2008 nu mai este sustenabil în prezent odată cu dezangajarea SUA – şi nu am în vedere aici acţiunile ce ţin de scutul anti-rachetă - sau criza de leadership a UE. Un caz test este Republica Moldova, cu care iată, România a înregistrat anumite restanţe, dacă e să ne raportăm de exemplu la declaraţiile de implementare a unor proiecte energetice şi de infrastructură, scadente deja în anul 2012-2013, şi care riscă să întârzie din motive mai degrabă birocratice şi din orgolii politice intra-instituţionale.

Cât de eficientă este OCEMN? Ajunsă la bilanţul de 20 de ani, organizaţia pare mai mult un cadru formal, decât o instituţie eficientă... Contează cine deţine preşedinţia organizaţiei? A contat în vreun fel că România a fost în fruntea OCEMN, iar apoi preşedinţia a fost preluată de Rusia?

OCEMN este o organizaţie de vitrină. Unicul rezultat palpabil al organizaţiei a fost dialogul la nivel de guverne şi parlamente, şi poate din perspectiva Turciei şi Rusiei succesul a constat în faptul că au reuşit să devieze energia necesară pentru a crea cu adevărat organizaţii şi instituţii funcţionale, centrate pe rezultate concrete şi durabile şi cu o viziune cu adevărat incluzivă. Testul adevărat îl reprezintă proiectele realizate, or acestea lipsesc cu excepţia unui institut de cercetare care şi-a pierdut vizibil din suflu în ultimii doi-trei ani. De aceea, preşedinţia OCEMN fie că e a Rusiei, fie că e a României sau Turciei nu aduce vreo schimbare. OCEMN a cam ratat ocazia de a deveni o poveste de succes instituţional al Regiunii Mării Negre. În momentul de faţă există un singur relativ succes sub-regional - Parteneriatul Estic, care culmea nu a fost iniţiat de jucători riverani. E o lecţie de luat în considerare, inclusiv pentru România.

Interviul a fost realizat în marja celei de-a cincea ediţii a Forumului ONG-urilor de la Marea Neagră.