De ce escaladează conflictul dintre Rusia şi Turcia

Am mai scris despre motivele pentru care două regimuri asemănătoare, autoritare şi cu lideri care se vor puternici nu pot ceda unul în faţa celuilalt, dând astfel dovadă de slăbiciune. De asemenea, am arătat într-un articol mai vechi de ce interdependenţa energetică şi economică dintre Turcia şi Rusia este atât de puternică, încât consecinţele unei escaladări a tensiunilor riscă să fie devastatoare pentru ambele state.

Totuşi, escaladarea continuă. Rusia a anunţat deja sancţiuni extinse împotriva Turciei, a atacat active turceşti în Siria şi a desfăşurat rachete sol-aer acolo. Preşedintele rus Vladimir Putin a declarat recent că ”nu vede nicio perspectivă de îmbunătăţire a relaţiilor pentru că doborârea avionului a fost un act de duşmănie. Ce au realizat turcii? Poate au crezut că vom fugi din Siria? Dar Rusia nu este o astfel de ţară”. El a criticat în termeni suburbani şi faptul că Turcia a cerut apoi ajutorul americanilor, în loc să-şi ceară scuze.

Aici trebuie căutate mizele conflictului şi cauzele escaladării. Kremlinul încearcă să profite de incidentul cu avionul pentru a pune presiune pe Turcia şi pentru a determina Ankara să nu-i mai susţină pe rebeli împotriva lui Bashar Al-Assad. Mai mult, Moscova încearcă să creeze diviziuni în interiorul NATO şi să convingă unele state că Turcia a exagerat şi a provocat Kremlinul într-un moment în care Rusia începuse să joace un rol pozitiv în lupta împotriva terorismului, arată o analiză realizată de think-tank-ul ECFR.

Pe de altă parte, doborârea avionului subminează pretenţiile Rusiei de mare putere capabilă să-şi proiecteze hard power-ul departe de vecinătatea apropiată, fiind o provocare fără precedent. Dacă Putin nu răspunde dur la aceasta, va fi perceput pe plan intern şi extern ca un lider slab.

Ca urmare, Rusia a impus sancţiuni dure precum interzicerea unor importuri, sistarea prelungirii contractelor turcilor care muncesc în Rusia, introducerea vizelor sau stoparea zborurilor charter, pentru a se răzbuna şi pentru a face o demonstraţie de forţă.

Kremlinul nu poate accepta ca Turcia să scape nepedepsită. Sigur, Turcia nu este unul dintre micuţele state baltice pe care le poţi intimida cu ameninţări, iar Rusia nu vrea şi nu poate să rişte o cofruntare militară cu aceasta. Ca urmare, a fost folosită presa controlată de Kremlin pentru a-l demoniza pe Erdogan şi Turcia, după modelul aşa-zişilor fascişti ucraineni de la Kiev, înfieraţi constant de propagandă rusească în timpul conflictului din Ucraina. Acum turcii au devenit principalii duşmani ai Rusiei, mai ales că autorităţile turce refuză în continuare să prezinte scuze pentru incident.

Chiar dacă nu poate lovi Turcia direct din punct de vedere militar, Rusia şi-a intensificat raidurile aeriene împotriva rebelilor sirieni susţinuţi de Ankara. Mai mult, Moscova a folosit conflictul cu Turcia ca pe un pretext pentru a desfăşura rachete avansate S-400 la baza sa aeriană din Latakia. Prin aceste capacităţi anti-access/area denial, Rusia poate doborî orice avion pe o rază de 400 kilometri de la baza aeriană.

Interesele Turciei

Aici este şi miezul ciocnirii intereselor ruseşti şi turceşti. Rusia a instituit de facto o zonă de excludere aeriană (no-fly zone) în vestul Siriei, ceea ce a zădărnicit planurile Turciei de a crea o zonă sigură pentru refugiaţi şi o zonă tampon care să garanteze că teritoriul de la graniţa sa cu Siria, eliberat de ISIS, nu va rămâne în mâna kurzilor, care ar putea să-şi formeze un stat propriu.

Un alt punct de coliziune a intereselor strategice ale Ankarei şi Moscovei au fost grupurile de turcomani sirieni care luptă împotriva lui Assad şi care au fost bombardate intensiv de ruşi. Aceştia sunt concentraţi la sud de oraşul turc Yayladagi, în zonele de nord ale Latakiei, fieful alawit al lui Assad. Turcomanii sirieni vorbesc un dialect turcesc şi sunt urmaşii imigranţilor din Anatolia care în perioada otomană au venit în Siria. Antrenaţi şi sprijiniţi direct de Turcia pentru a combate atât regimul Assad, cât şi ISIS, ei s-au confruntat în ultima vreme cu o ofensivă puternică a trupelor alawite loiale lui Assad, cu miliţiile Hezbollah şi au fost bombardaţi de aviaţia rusească.

Cu numai patru zile înainte ca bombardierul rusesc SU-24 să fie doborât cu o rachetă de aviaţia turcă, Ministerul turc de Externe îl convocase pe ambasadorul rus la Ankara şi-i ceruse imperativ ca aviaţia rusă să înceteze bombardamentele intense împotriva turcomanilor sirieni şi orice operaţiuni militare la graniţa siriano-turcă.

Pe de altă parte, Turcia n-a reuşit să obţină sprijinul SUA pentru impunerea unei zone de interdicţie aeriană, iar intervenţia Rusiei în Siria şi instaurarea unei no-fly zone ruseşti au făcut irealizabil planul Ankarei de a crea o zonă tampon la graniţa cu Siria, aşa numita zonă curăţată de ISIS. Ideea turcilor era ca ei şi americanii să ofere acoperire prin raiduri aeriene, iar brigăzile turcomane, antrenate de Ankara, să ducă luptele la sol.

Rusia a instituit de facto o zonă de excludere aeriană (no-fly zone) în vestul Siriei, ceea ce a zădărnicit planurile Turciei de a crea o zonă sigură pentru refugiaţi şi o zonă tampon care să garanteze că teritoriul de la graniţa sa cu Siria, eliberat de ISIS, nu va rămâne în mâna kurzilor, care ar putea să-şi formeze un stat propriu.

Planuri de răzbunare

În actualul context, Rusia ar putea alege să susţină unităţile pentru apărarea poporului kurd (YPG), apropiate de PKK, cu care are relaţii bune, pentru a crea exact enclava kurdă pe care încerca s-o împiedice Turcia să se formeze.

De partea cealaltă, şi Turcia ar avea mijloace să retalieze. Potrivit Radio Free Europe, Ankara ar putea să blocheze accesul vaselor ruseşti prin strâmtorile Dardanele şi Bosfor, care sunt singura rută maritimă de acces a Rusiei către pieţe internaţionale importante şi, mai mult, se află pe ruta folosită de Kremlin pentru a-şi alimenta forţele din Siria.

Potrivit Convenţiei de la Montreux, Turcia deţine controlul asupra acestor două strâmtori şi reglementează tranzitul navelor de război. Mai mult, Ankara are dreptul să închidă ruta maritimă dacă este în război sau se simte ameninţată de un atac iminent. O tăiere a liniei de aprovizionare maritimă a trupelor ruseşti din Siria, prin închiderea strâmtorilor, ar fi într-adevăr o lovitură grea dată de Turcia Rusiei.

De la doborârea avionului rusesc, au existat două incidente în care a fost evitată la limită o coliziune între vase militare şi comerciale ale celor două ţări. În plus, Rusia a acuzat de mai multe ori în trecut Turcia că nu respectă Convenţia pentru că a permis staţionarea unor vase de război americane mai mult de 21 de zile în Marea Neagră. Potrivit Convenţiei de la Montreux, ţările care nu sunt riverane la Marea Neagră nu pot trimite vase de război prin strâmtorile turce decât pentru această perioadă limitată.

Deşi experţii nu cred că Turcia va merge până la blocarea accesului vaselor ruseşti prin strâmtori, Sinan Ulgen, cercetător turc la Carnegie Europe, a explicat pentru Radio Free Europe că ”Ankara ar putea aplica un regim mai strict pentru tranzitul prin strâmtori, cerând Rusiei să-l notifice cu 15 zile în avans”.

Încălzirea conflictului Nagorno-Karabah

La rândul său, Fatih Özbay, expert pe Rusia şi profesor la Istanbul Technical University, a explicat pentru Zaman că ”Moscova duce o politică de containment împotriva Turciei în multe regiuni, escaladând aria geografică a conflictului, din Crimeea în Caucaz, din Iran în Siria şi estul Mediteranei. Avionul doborât a folosit doar ca pretext şi a accelerat acest proces”.

În opinia sa, Rusia caută să se răzbune şi să-şi demarce sfera de influenţă geopolitică în aceste regiuni. ”Apărarea Armeniei depinde în totalitate de Rusia şi soldaţii ei. Însetată de răzbunare, Moscova nu va ezita să doboare orice avion de luptă turcesc care ar intra accidental în spaţiul aerian armean”, susţine expertul.

În concluzie, conflictul ruso-turc se va escalada şi-n noul an, mai ales că noul plan de Pace pentru Siria are multe carenţe şi puncte vagi, iar până la punerea sa în aplicare războiul prin interpuşi dintre Ankara şi Moscova va continua pe mai multe fronturi.