Capcanele Planului de pace pentru Siria şi concesiile făcute de SUA

Rezoluţia No. 2254, adoptată în unanimitate, face apel la un armistiţiu naţional şi stabileşte iniţierea unor discuţii între regimul Assad şi opoziţie la începutul lui ianuarie pentru a pregăti tranziţia politică. De la aceste negocieri ar urma să fie excluse grupările teroriste precum Statul Islamic şi Frontul Al-Nusra, afiliat Al Qaeda, împotriva cărora vor fi continuate loviturile aeriene americane şi ruseşti.

Secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, a fost însărcinat să prezinte până pe 18 ianuarie un plan de măsuri pentru monitorizarea unui armistiţiu între rebeli şi guvern în Siria. Ulterior, potrivit planului de pace, un ”guvern credibil, incluziv şi nesectar urmează să fie instituit în 6 luni”. Apoi, într-un interval de 18 luni, urmează să fie organizate alegeri libere şi corecte, sub supravegherea ONU.

Problema principală a viitorului lui Bashar al Assad nu a fost însă inclusă în rezoluţie, pentru ca ruşii, care se opun îndepărtării acestuia de la putere, să o semneze. Mai mult, americanii au schimbat recent placa cu retragerea lui Assad, repetată de preşedintele Barack Obama chiar şi la ultima sa conferinţă de presă la Casa Albă, înainte de a pleca în concediu. Secretarul de stat John Kerry, artizanul principal al acordului de pace actual, a declarat că ”SUA şi partenerii noştri nu vor o schimbare de regim, ci doar cred că Assad nu mai are abilitatea şi credibilitatea de a ţine ţara unită şi de a o guverna”. Oficialul american a adăugat însă că apelul opoziţiei siriene ca Bashar al Assad să renunţe la putere când vor începe discuţiile pentru pace este “în mod evident, o poziţie sortită eşecului”. Această nuanţare a reuşit să-i ţină pe ruşi la masă, dar faptul că Rezoluţia prevede o tranziţie politică vagă, în care nu este precizat rolul lui Assad, nu este de natură să ducă la o soluţionare politică a conflictului.

Nici faptul că americanii au preluat formula vagă repetată constant de Moscova – poporul sirian trebuie să-şi decidă viitorul – şi aceasta a fost inclusă în rezoluţie nu este un semnal bun. Chiar dacă ar fi ţinute alegeri, ca să decidă poporul bombardat şi ucis de dictator, tot regimul de la Damasc le va organiza. Formula cu poporul care trebuie să-şi decidă singur viitorul este legată de doctrina Rusiei de opoziţie faţă de orice amestec din exterior şi orice schimbare de regim, provocată de teama ei de Revoluţii. Moscova nu a acceptat însă nici dreptul poporului ucrainean de a-şi decide viitorul, atunci când acesta a virat spre Europa, aşa că nu o va face nici în cazul sirienilor, pe care-i bombardează pentru a-şi susţine aliatul şi interesele strategice.

Lipsuri şi prevederi vagi

Pe lângă absenţa oricărei referiri la viitorul lui Assad, planul de pace al ONU pentru Siria este foarte vag şi în alte puncte importante. Nu se precizează clar care dintre grupările politice şi militare care compun eterogena opoziţie siriană vor fi acceptate la negocierile de pace cu regimul. Grupările de opoziţie includ şi sunniţi extremişti, dar şi moderaţi secularişti. Este greu de imaginat că aceştia vor ajunge la un acord cu reprezentanţii regimului de la Damasc privind o nouă Constituţie.

Potrivit New York Times, o altă carenţă a rezoluţiei este că aceasta nu precizează clar cum va funcţiona armistiţiul. Până acum micile încetări ale focului la nivel local au implicat transferuri de populaţii pe baza sectară şi separarea lor în enclave sunnite şi şiite. Rezoluţia face apel la o Sirie unită şi nesectară, dar pe măsură ce diviziunile între sunniţi şi şiiţi se adâncesc, ţara ar putea să se rupă.

De asemenea, nu este clar cine va supraveghea respectarea armistiţiului naţional. Secretarul general al ONU, Ban Ki Moon, urmează să prezinte un plan în acest sens, dar acesta se anunţă greu de aplicat dat fiind că forţele ONU de pacificatori ar deveni ţinte ale teroriştilor şi nu ar putea acţiona decât în teritoriile unde aceştia nu sunt prezenţi. Potrivit NYT, o alternativă ar fi ca ţările să trimită observatori militari, sub egida ONU, sau ca violările armistiţiului să fie monitorizate chiar de părţile în conflict sau de organizaţiile civile, şi raportate ONU, ceea ce nu este foarte eficient.

O altă necunoscută rămâne cine va înfrânge Statul Islamic în condiţiile în care mai toate ţările refuză să trimită soldaţi on the ground, iar raidurile aeriene s-au dovedit insuficiente. Nici măcar Arabia Saudită nu a reuşit să convingă statele arabe să trimită soldaţi pentru înfiinţarea unei coaliţii multinaţionale anti-teroriste.

Cea mai mare problema este că în lipsa oricărei garanţii că Bashar al Assad va părăsi puterea, opoziţia siriană nu va putea fi convinsă să nu mai lupte împotriva regimului de la Damasc şi să combată ISIS.

Cea mai mare problema este însă că în lipsa oricărei garanţii că Bashar al Assad va părăsi puterea, opoziţia siriană nu va putea fi convinsă să nu mai lupte împotriva regimului de la Damasc şi să combată ISIS. Am explicat într-un articol mai vechi de ce menţinerea la putere a lui Assad îi aruncă pe sunniţi în braţele Statului Islamic. Nu o să mai revin asupra subiectului. Cert este că opoziţia siriană cere ca înainte de orice negocieri de pace, regimul de la Damasc şi Rusia să-şi oprească raidurile aeriene împotriva rebelilor, deoarece fără oprirea focului orice acord este imposibil. O cerinţă normală şi de bun simţ.

Temeri şi asigurări

Pe de altă parte, puterile regionale Turcia şi Arabia Saudită se tem că negocierile cu Assad nu vor face decât să perpetueze status quo-ul şi să-i câştige timp acestuia. Ministrul francez de Externe, Laurent Fabius, a încercat să liniştească aceste ţări, afirmând că preşedintele sirian nu mai poate rămâne la putere după ce şi-a masacrat poporul. Cu toată apropierea Franţei de Rusia după atentatele de la Paris, şeful diplomaţiei franceze a subliniat că ”dacă Bashar al-Assad rămâne la putere, o reconciliere reală între populaţie şi statul sirian pare de nerealizat”.

John Kerry în schimb a arătat care este miza principală a acordului de pace, exprimându-şi speranţa că un armistiţiu complet la nivel naţional va fi implementat în ianuarie şi că acesta ”va opri toate bombardamentele şi atacurile de ambele părţi”. ”A venit timpul să punem capăt uciderilor în Siria”, a adăugat el.

Prin urmare, marele câştig al rezoluţiei ar fi oprirea vărsării de sânge şi a escaladării conflictului. De acest rezultat sunt interesate direct şi statele europene care se confruntă cu un flux mare de refugiaţi sirieni, care fug din calea trupelor lui Assad şi a Statului Islamic spre Europa.

Andrew Tabler, un reputat specialist pe Siria de la think-tank-ul Washington Institute for Near East Policy, arată însă că doar cu două săptămâni înainte de data stabilită pentru începerea negocierilor de pace dintre regimul sirian şi opoziţie, modul în care se va face tranziţia rămâne foarte vag. Nu este clar dacă noul organism de tranziţie care va guverna ţara va fi în continuare condus de Assad şi vor mai fi cooptaţi de imagine câţiva reprezentanţi ai opoziţiei sau dacă acesta îşi va delega puterile. În primul scenariu, expertul avertizează că este imposibil ca o tranziţie reală să aibă loc. În plus, Tabler arată că fără includerea in procesul decizional a opoziţiei sunnite politice şi militare, care controlează părţi importante din nordul şi sudul Siriei, şansele de a pune capăt războiului sunt foarte mici.

În concluzie, rolul lui Bashar al Assad în viitoarea configuraţie de putere rămâne problema-cheie, de care va depinde dacă planul de pace pentru Siria va eşua sau nu.