Reţeta prezervării Rusiei: diversiuni etnice la periferie

Săptămâna aceasta Serghei Lavrov a ieşit la rampă avertizând că Rusia ar putea proceda ca în cazul Georgiei în 2008, dacă Ucraina mai continuă să conducă acţiuni împotriva separatiştilor.

Indiferent ce servicii se amestecă unde, orice ţară are dreptul să acţioneze pentru a-şi păstra suveranitatea teritorială, iar din acest unghi, avertismentele Rusiei sunt cel puţin incredibile.

Dar Moscova are deja o istorie în această privinţă. Cu ce ameninţă de fapt Lavrov? Puţină lume, mai ştie, poate, ce s-a întâmplat în Georgia anului 2008, şi chiar mai puţini au ştiut vreodată adevărul despre acel conflict, care a fost în primul rând mediatic.

Există multe versiuni ale seriei de incidente, propun o poveste ceva mai cuprinzătoare a evenimentelor.

După căderea Imperiului Sovietic, pe vremea lui Yelţîn, graniţele Rusiei erau toate măcinate de conflicte etnice sângeroase. Conflicte şi resentimente vechi, create special de nedreptăţile comise de Stalin, îngheţate de sălbăticia regimului sovietic, se dezgheţau şi erupeau în războaie locale care omorau zeci de mii de persoane. România (la Tg. Mureş), Transnistria, Abhazia, Georgia, Cecenia, Nagorno Karabah sunt toate conflicte apărute în anii 90, de multe ori între grupuri etnice care trăiau împreună şi care deveneau duşmani, de multe ori împinşi de agenţii Kremlinului.

Ţările limitrofe Rusiei formează un cerc de haos, corupţie, sărăcie şi criminalitate, cu care Kremlinul îşi protejează propria fărădelege de forţele externe. Ori de câte ori Moscova s-a simţit ameninţată, periferia Rusiei a explodat în conflicte etnice.

Povestea conflictului dintre Georgia şi separatiştii săi se înscrie de minune în acest tipar. La începutul anilor 90 în Georgia au răbufnit naţionalismul şi sentimentele anti-ruseşti. A urmat un scurt război sângeros cu Abhazia, protejată de Moscova, care a avut drept urmare strămutarea unor sute de mii de georgieni, apoi îngheţarea conflictului după un acord în 1994, ocazie cu care Rusia a impus unilateral staţionarea de trupe “de menţinere a păcii” pe teritoriul georgian.

Războiul din august 2008 a început de fapt în aprilie la Bucureşti, la reuniunea NATO care discuta lărgirea cercului de aliaţi. Georgia se opune în mod tradiţional sferei ruse de influenţă şi a încercat să obţină un statut al Membership Action Plan, un fel de ligă pregătitoare a NATO. Ucraina mai era pe listă, şi la fel Macedonia şi Albania.

Rusia a mârâit la Bucureşti, iar SUA a jucat lucrurile neglijent şi superficial. Conjunctura era şi ea proastă, preşedintele SUA Bush se afla în drum spre uşă, iar încurajările pe care le primise Georgia de la administraţia Bush erau iresponsabil de mari comparativ cu ce îşi permitea Alianţa să susţină.

La jumătatea lunii aprilie, numai o săptămână după reuniunea de la Bucureşti, Rusia a început să împartă paşapoarte ruseşti locuitorilor din Osetia, printr-un decret semnat chiar de Putin - o măsură extrem de agresivă pentru care Georgia a şi protestat internaţional - degeaba.

La scurt timp Rusia şi-a întărit trupele de “menţinere a păcii” cu contingente de paraşutişti şi trupe speciale de comando, iar pe 22 aprilie a existat chiar un incident în care un MIG 29 a doborât o dronă de recunoaştere georgiană, neînarmată, care zbura deasupra regiunii separatiste Abhazia în misiuni de recunoaştere.

În iulie, Rusia începe manevre militare importante în Caucazul de Nord, cele mai mari de după cel de-al doilea Război Cecen. Manevrele au continuat până în august, când de fapt trupele respective au fost folosite pentru a invada Georgia.

În august au început diversiunile etnice în aşa-numita Osetie de Sud – o zonă care de altfel nu se remarcă distinct - printr-o majoritate etnică netă, sau caracteristici geografice aparte - de regiunile învecinate - fiind un concept creat artificial de Moscova, ca replică, pe teritoriul georgian, a Osetiei de Nord (care se află în Rusia).

La începutul lunii august, oseţii, care formează majoritatea populaţiei din oraşul Tskhinvali, au început să bombardeze cu mortiere satele învecinate, locuite în majoritate de georgieni – care au răspuns cu aceeaşi monedă.

Pe 3 august Eduard Kokoity, liderul etnic al oseţilor, cere civililor să elibereze zona, concomitent cu apariţia unor trupe paramilitare dinspre nord (graniţa cu Rusia) formate în mare parte din luptători musulmani - ceceni, inguşi - ceva oseţi şi cazaci - majoritatea aparţinând bandelor organizate din regiune.

Au fost înregistrate incidente împotriva civililor şi chiar ziariştilor, jafuri comise împotriva echipelor de TV ameninţate cu arma, violuri, torturi şi crime comise în satele georgiene - comise de către mercenarii din afară.

Între 3 şi 6 august bombardamentele se intensifică şi, conform martorilor oculari de partea osetă apare artileria de 120mm, care fusese interzisă în urma acordului din 1994. Pe 5 şi 6 august mai multe surse confirmă bombardamente din aer asupra satelor, ba chiar asupra convoaielor de trupe de menţinere a păcii. În general bombardamentele sunt atribuite Rusiei, dat fiind că Georgia nu deţinea avioane de vânătoare.

Situaţia se înrăutăţeşte dramatic în după amiaza zilei de 7 august când Mihail Saakashvilli primeşte informaţia că o coloană de blindate a intrat prin tunelul Roki, care desparte Georgia de Rusia, şi avansează pe teritoriul Georgian.

Ce a încercat Saakashvilli să facă pe 7 august – acţiune pentru care este condamnat că a început războiul cu Rusia - a fost să încerce să blocheze coloana de blindate aparţinând armatei ruse, în valea adiacentă Tunelului Roki, pentru a-i opri înaintarea. Acţiunea presupunea dinamitarea unui pod (acţiune reuşită în ciuda pierderilor georgiene), care, conform guvernului georgian, ar fi întârziat blindatele ruseşti cel puţin 48 de ore.

Pentru asta însă, trupele georgiene au trebuit să intre prin oraşul Tskhinvali, cu incidentele de rigoare, iar acesta este motivul pentru care Rusia a acuzat Georgia că a început războiul.

Deşi oseţii au afirmat că trupele georgiene au omorât 2000 de persoane, o anchetă a grupurilor de monitorizare a drepturilor omului nu a putut găsi mai mult de 44 de cadavre.

Ce a urmat se ştie. Rusia a invadat Georgia cu tancurile ajungând la 16 km de capitala Tbilisi, în timp ce SUA emitea declaraţii răsunătoare, iar Europa făcea apeluri confuze la non violenţă.

Preşedintele unei ţări NATO - Lech Kaczyński - împreună cu omologul său Viktor Iuschenko s-au deplasat de urgenţă la Tbilisi unde au ţinut o cuvântare memorabilă, susţinând moral Georgia în faţa unei agresiuni sfruntate.

Afront pe care, aşa cum s-a observat mai târziu, Rusia nu l-a uitat.

Georgia a pierdut războiul mediatic în 2008, mai ales din cauza lipsei totale de reacţie occidentală. Iar istoria - istoria acţiunilor iresponsabile ale Occidentului, dar şi ale agresiunilor Rusiei - pare să se repete.