Mitologie românească: Ariciul

În limba geto-dacilor, ariciul se numea exact ca în româna de astăzi, apărând în inscripţii ortografiat sub forma ARITSH. Graţie neobişnuitei sale armuri de ţepi, vietatea figura între cele cu puteri magice.

Ariciul este un animal insectivor, înrudit cu cârtiţa, cu botul ascuţit şi corpul gros, acoperit cu păr numai pe cap, pântece şi picioare, restul trupului fiind plin de ţepi tari, datorită cărora nu poate fi atacat uşor de alte animale. Cât este atacat, se face ghem şi ţepii îi apără tot corpul; după ce pericolul a trecut, se desface şi calcă încet, cu paşi mărunţi, după hrană.

Într-o legendă, se spune că, la început, pământul era întins ca o farfurie şi, cum diavolul nu fusese prea grăbit să scape de Dumnezeu şi-l rostogolise prea repede în noaptea când Cel-de-Sus adormise, pământul crescuse atât de mult, încât dădea afară peste marginile apei şi ale cerului.

Asta l-a pus pe Dumnezeu pe gânduri şi nici el nu mai ştia ce să mai facă, să încapă tot pământul în marginile cerului. Se sfătui cu unul, se sfătui cu altul şi nimeni nu putu a-i da un sfat bun. Şi din această pricină era foarte necăjit.

Atunci îşi aminti de arici, care în acele vremuri avea faima de filosof şi de om sfătos, poate pentru că mereu mergea gârbovit şi morocănos. Dumnezeu trimise pe albină să-l întrebe ce sfat îi dă. Albina îl găsi tocmai după prânzul cel mare, făcându-şi culcuş să se odihnească.

Auzind despre ce e vorba, ariciul s-a supărat foarte tare că albina i-a stricat bunătate de somn: - „Ce trimite Dumnezeu la mine, că doar el e cel mai deştept decât toată lumea” – şi nu vru să-i spună. Albina, vicleană, se prefăcu că pleacă şi se ascunse după uşă.

Ariciul, crezând-o plecată şi cuibărindu-se pentru odihnă, începu să bombăne: - „Auzi la Dumnezeu, să trimită la mine după atâta lucru! D-apoi, nu-l împinge şi pe el mintea să strângă în chingi puţin pământul şi să facă dealuri, munţi şi văi?”

Albina, care auzi, o rupse la fugă şi, pe nerăsuflate, îi povesti lui Dumnezeu ce a aflat de la arici. Atunci, Dumnezeu se apucă şi strânse pământul, aşa cum ai strânge boţind o bucată de stofă în pumni, ca să încapă între hotarele cerului.

Îndată se împestriţă tot pământul de dealuri, munţi şi văi, după cum s-a întâmplat să se boţească pământul. Iar albinei, pentru că îi făcuse acest mare bine şi-i adusese sfatul ariciului, Dumnezeu i-a dat darul de a face mierea cea dulce şi aromată cu toate miresmele câmpului.

Ariciul nu a atras prea mult atenţia mitofolclorului românesc, şi este pomenit doar în treacăt în invocaţii. Iată un descântec de naştere, din Gura Văii, judeţul Neamţ:

Nu rage ca buhaii,

Nu necheza precum caii,

Nu te zgârci ca aricii,

Nu te zbate precum chiticii,

La N. să nu te gândeşti,

Să mergi să te prăpădeşti

În pădurea cea uscată,

În apa cea tulburată,

Şi N. să rămâie uşurată,

Luminată,

Ca Soarele de curată!

Iată şi un descântec de spurcătură din Gresia, judeţul Teleorman, unde este pomenit şi ariciul:

A fost un om roşu trecător,

Din nouă sate viitor

Şi peste N. a suflat

Şi toate boalele i-a dat.

Dar tu, spurcatule, necuratule,

Urâtule, colţatule,

Te trimitem la coadele şerpilor,

În crăcile racilor,

În ţepile aricilor,

În fundul mărilor (...)

Românii au şi o ghicitoare foarte sugestivă despre arici:

Ghem rostogolit de ace,

Prinde-l, drace,

Dacă-ţi place,

Că eu una n-am ce-i face!

Am aflat numai un singur proverb românesc despre vietatea cu pricina: Arici fără ghimpi nicicum poate fi.