Jurnalul Aniţei Nandriş în Siberia - „După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară” (Monica Lovinescu)

Ce mai citim în weekend sau în puţinul răgaz pe care ni-l lasă, totuşi, tumultul cotidian?

„Amintiri din viaţă. 20 de ani în Siberia”, povestirea cutremurătoare şi splendidă a Aniţei Nandriş, o ţărancă cu trei clase, din Bucovina, ridicată în miez de noapte de KGB şi deportată în Gulagul sovietic, este propunerea criticului de film Manuela Cernat, pentru acest sfârşit de săptămână.

Povestea a fost făcută cunoscută şi prin filmul care i-a fost dedicat în seria Memorialul Durerii, iar cele 288 de pagini ale cărţii, se citesc cu sufletul la gură, fără să laşi cartea din mână.

Aniţa Nandriş avea 36 de ani când a fost deportată, împreună cu cei trei copii ai săi, din satul bucovinean Mahala, de lângă Cernăuţi, undeva dincolo de Cercul Polar. În miez de noapte, NKVD-ul (Securitatea sovietică) a despărţit-o de soţ pentru totdeauna.

„Mi-a încredinţat acest manuscris în anul 1982 la Cernăuţi, rugîndu-mă să-l trec peste graniţă în România şi să-i promit că-l voi face cunoscut oamenilor, cum voi putea. Apoi a murit în casa ei, în patul ei, vegheată de copii, cu sentimentul datoriei împlinite”, scrie dr. Gheorghe Nandriş, nepotul scriitoarei, în Prefaţa jurnalului, publicat în 2003, la editura Humanitas.

În această sălbăticie a Siberiei a luptat pentru supravieţuire 20 de ani. Mamă extraordinară, şi-a ocrotit copiii cu preţul vieţii dovedind o putere de sacrificiu şi o rezistenţă morală de excepţie. Renunţă la propria hrană în favoarea copiilor, străbate zeci de kilometri prin tundră cu groaza în suflet, în căutarea unor fructe cu care să-şi salveze copiii de scorbut, învaţă să conducă sania cu cîini şi să facă din părul lor îmbrăcăminte pentru copii. Intră de două ori în comă şi de două ori revine la viaţă, singurul tratament fiind iubirea nemărginită pentru copii şi credinţa în Dumnezeu, povesteşte Gheorghe Nandriş.

„După ultima ieşire din comă, în convalescenţă, este pusă să facă slujbă de noapte la minus 40 de grade. Nu se poate duce şi este condamnată la închisoare. Este dată pe mîna unui eschimos, a cărui limbă nu o pricepea, şi care trebuia să o transporte cu sania, printre gheţuri, spre locul osîndei. Urmează o călătorie în care i-a îngheţat sufletul de groază, cu o înnoptare într-un iglu de eschimoşi, drum pe care îl descrie cu imagini atît de sugestive, încît ar putea figura în orice antologie literară.

În trânta ei cu destinul se dovedeşte mai tare şi învinge. După aproape 20 de ani de surghiun, această femeie demnă îşi trimite copiii spre Moscova lui Hruşciov, pentru a-şi dovedi nevinovăţia şi a-şi căuta drepturile. După multe peripeţii pe la tribunale şi procurori, care căutau să-i ameţească cu minciuni, aceşti copii, care au moştenit inteligenţa şi curajul mamei lor, obţin documente din care rezultă că au stat 20 de ani în Siberia «din greşeală», că ar fi «victime ale stalinismului» şi sunt reabilitaţi. Ei pleacă din Siberia spre soarele Bucovinei, spre satul şi mormintele strămoşilor lor.

Au intrat în casa lor după 20 de ani, exact în luna şi ziua cînd au fost răpiţi, 13 iunie 1941. Bătălia pentru supravieţuire a luat sfîrşit. Mama a reuşit să-şi reaşeze copiii în cuibul lor. Oricine şi-ar fi considerat misiunea împlinită. Ea însă nu şi-a putut găsi liniştea decît după ce a depus mărturie scrisă asupra crimelor comunismului. Şi astfel, după ce a tors părul de cîine în Siberia, a luat condeiul pentru a-şi mărturisi calvarul, scriind 360 de pagini ca un poet”, mai scrie Gheorghe Nandriş.

Povestea Aniţei, ţăranca basarabeancă de lângă Cernauţi, regiune ce a fost aproape mereu folosită ca monedă de schimb între imperiile ce îşi disputau supremaţia asupra Europei, este una dintre poveştile a milioane de prizonieri ai Uniunii Sovietice.

Milioane de oameni, din mai toate ţările est-europene au fost ridicaţi în miez de noapte de forţele de represiune bolşevice, aruncaţi în camioane doar cu ce aveau pe ei, despărţiţi de familii şi transportaţi ca vitele, în necunoscut. Cei mai mulţi au fost duşi în Siberia, dincolo de Cercul Polar, unde până atunci poate că nu păşise picior de om, hrăniţi doar cu apă şi câteva sute de grame de pâine pe zi şi puşi la muncă silnică. Fără explicaţii, fără motive, fără informaţii, fără speranţă de salvare.

Motivul? Erau duşmani ai sistemului, ai Uniunii Sovietice! Bebeluşi de 1-2 ani, bătrâni, bolnavi, adolescenţi, mame neputincioase, ţărani, gospodari, orăşeni, profesori, aceştia ameninţau siguranţa „imperiului”, împotriva acestora s-a dezlănţuit ura şi ferocitatea Răului. Sate întregi de oameni au rămas goale în doar câteva nopţi, milioane de oameni s-au trezit, fără nicio avertizare şi fără nicio vină, pe drumul spre iad.

Puţinii care au supravieţuit deceniilor de sclavie din Siberia şi s-au întors în locurile natale şi-au găsit casele ocupate de ruşi si au fost forţaţi să o ia de la început, pentru că nici atunci nici altădată nu li s-a făcut dreptate.

De atunci, regimurile şi-au schimbat doar denumirile. Generaţii întregi au tăcut, de teama consecinţelor, lăsând această parte a istoriei în mare parte păstrată în umbră, deşi ar trebui cunoscută şi condamnată ca şi nazismul.

Se poate că alegerea de lectură a prof. Manuela Cernat să fie motivată şi de o poveste personală similară: "Străbunicul meu, la 97 de ani, când au intrat ruşii, a fost scos în zăpadă, desculţ, în izmene, cu baionetele în coastă, şi pus de soldaţii sovietici să danseze", povestea criticul de film.

"A fost foarte greu să realizăm filmările în Bucovina, am fost urmăriţi peste tot, hărţuiţi, amenintaţi, blocaţi la graniţă. Dar vom continua să mergem şi să prezentăm dramele acestui neam", declara, la începutul anilor 90, Lucia Hossu-Longin, realizatoarea seriei Memorialul Durerii.

Nu cred că ar fi foarte uşor nici acum. Aceşti oameni, românii de peste graniţă, continuă şi acum, atât cât pot, lupta pentru a-şi păstra identitatea şi cultura.

„Cartea e o revelaţie şi s-ar cere primită ca atare. Nu doar privitor la soarta deportaţilor români în Gulagul sovietic povestirea Aniţei Nandriş-Cudla aduce o marturie esenţială, dar şi pentru reconstituirea staturii ţăranului bucovinean: o statură net aristocratică, pe care metamorfozele provocate de comunism o aruncaseră nu numai în trecut, ci, s-ar spune, aproape în legendă. Or, iată că, odată cu Aniţa Nandriş-Cudla, legenda ia conturul firescului, iar realitatea ei ni se impune din nou.

După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară.

Cartea aceasta, care nu numai că se cere neaparat citită, dar ar merita să fie aşezată, prin biblioteci, într-un raft al clasicilor, descrie unul din cele mai cumplite destine.” (Monica LOVINESCU)