Românii de peste graniţă mor cu zile. Ce facem pentru ei? (II)
alte articole
(Prima parte a articolului aici )
În Vidin, copiii învaţă limba română, opţional 1 oră/săptămână, ne-a declarat Lucica Gheorghieva, conducătoarea Ansamblului Românilor din Bulgaria, care preda limba română, ca opţional, la Şcoala de stat din Vidin. S-a cunoscut cu soţul ei, Ivo (român din Vidin) în Timişoara, la o conferinţă cu românii din diaspora şi de atunci, pledează împreună pentru drepturile românilor din Bulgaria. Ivo Filipov Gheorghiev este preşedintele "AVE"- Uniunea Etnicilor Români din Bulgaria.
„Mi-a rămas în minte nostalgia asta a românilor din afara graniţelor. Am avut ocazia să descopăr că „România e înconjurată, într-adevăr de români”, cum spunea N. Iorga. Erau acolo [la Timişoara] români din Ungaria, Serbia, Bulgaria, Moldova, Ucraina, a mai spus Lucica Gheorghieva.
„Copiii nu fac diferenţă între cetăţenie şi etnie. Dacă îi întrebi ce sunt spun că sunt bulgari. Dacă îi întrebi ce sunt părinţii spun că sunt „vlahi”. Nu mai vorbesc româneşte cu părinţii la Vidin. Vorbesc româneşte când se duc la bunici, la sat. La oraş nu mai vorbesc şi aşa dispare limba. E un proces pe care nu poţi să-l opreşti. Noi vorbim la oră despre tradiţii, obiceiuri. Vorbim în limba română. Dar să-i pui să scrie, să citească- mai greu”, ne-a mărturisit doamna Gheorghieva.
E ştiut că dacă o persoană vorbeşte româneşte, „nu poate să evolueze în ierarhie sau să progreseze în societatea modernă. Acest fapt a făcut ca unii din neamul nostru care au ajuns să ocupe o funcţie să refuze să recunoască că sunt români, să vorbească româneşte sau să-şi înveţe copii să vorbească româneşte de teamă că îşi vor pierde funcţia. În privinţa asta s-a ajuns până la situaţia anormală ca bunicii care nu ştiau limba bulgară să nu se poată înţelege cu nepoţii care nu ştiau româneşte", scrie într-un raport AVE.
„În ciuda declarării loialităţii faţă de statul bulgar, românii care îşi revendică drepturile sunt consideraţi drept agenţi ai "subminării statului bulgar", "vânzători ai neamului bulgar" şi chiar agenţi ai României”, a declarat Ivo.
„Prea mult au suferit bunicii noştri în perioada comunistă, nimic nu s-a schimbat după revoluţie. Brigadierul de la CAP a ajuns primar”
„Când s-a pus graniţa peste noapte, ei au rămas dezbinaţi”. Străbunicii Lucicăi au rămas, întâmplător, în afară graniţei din România, iar copiii au rămas în Ucraina.
Bunicii au suferit în perioada comunistă, au fost întemniţaţi, persecutaţi şi n-au fost lăsaţi să înveţe. „Verişoarele mele, după Revoluţie au plecat în America, în Canada, în Franţa - prea mult au suferit bunicii noştri în perioada comunistă, nimic nu s-a schimbat după revoluţie. Aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Brigadierul de la CAP a ajuns, după revoluţie, primar”, povestea Lucica Gheorghieva.
Ioana, fetiţa de 11 ani ai soţilor Gheorghiev era şi ea în ansamblu. Solistă la vioară, făcea un trio de toată frumuseţea cu Alexander, 12 ani, la acordeon şi Iaroslav, 23, la toba mare. Ioana cânta cu delicateţe la instrument şi, spre deosebire de colegii ei, vorbea bine româneşte. Băiatul Lucicăi are 17 ani şi participă la toate proiectele trans-frontaliere România-Bulgaria şi faptul că ştie româna îl ajută foarte mult.
„Îmi place să vadă că limba română supravieţuieşte”, spune Lucica şi se bucură: dacă acum 6 ani copiii abia înţelegeau româna, venind mai des cu ei în tabere în România şi păstrând contactul cu copiii români, vorbesc mai bine.
„Vrem să ne menţinem români, trăim cu gândul de-a rămâne ceva după noi”
În Slatina Maramureşului istoric lucrurile nu stau cu mult mai bine, deşi acolo s-a înfiinţat de curând un punct consular român.
„La noi, din păcate s-a întrerupt firul tradiţiilor populare, meşteri populari nu mai sunt, nu se mai practică nici un meşteşug, decât 2 doamne care mai fac ceva lucru de mână, folclorul de deteriorează, au început ucrainenii să ne preia cântecele noastre foarte melodioase”, aşa îşi spunea Ileana Şiman păsul celor din Maramureşul istoric. Venise la festival din Slatina/Solotvino (Ucraina) cu tinerii dansatori îmbrăcaţi în frumoase straie maramureşene, ai formaţiei Speranţa, a cărei conducătoare solistă era.
Păsul ei era şi păsul celui care a rămas dincolo de Tisa, din cântecul vechi pe care l-a interpretat: "Tisă, Tisă, apă rece, desculţa-m-oi şi te-oi trece/ Tisa iasta ne desparte/ Apa iasta n-are moarte/ Da m-oi pune eu cândva/ Şi cu gura te-oi seca" , cântec găsit într-un caiet foarte vechi, scris de mână, „într-o caligrafie corectă, de nota 10”, căreia nu i se ştie autorul.
Cântecul e ca o emblemă pentru toţi românii care au rămas dincolo, ne spune doamna Ileana. Slătinenii de dincolo de Tisa sunt bucuroşi că pot călători în România, dar tradiţiile încep să dispară. Tradiţiile şi, odată cu ele, identitatea clară a celor tineri că sunt români.
Istoria care i-a despărţit definitiv de fraţii lor e vie în memoria celor mai în vârstă. Podul de peste Tisa a fost aruncat în aer în 1947, povestea doamna Ileana, care ştia de la tatăl ei cum într-o noapte n-au mai rămas decât picioarele de la pod „şi nu s-a mai putut veni încoace şi atunci au rămas foarte mulţi fraţi şi surori de-ai părinţilor, de-ai bunicilor, înstrăinaţi”.
Era precum în cântecul ei frumos ale cărui versuri, („dintr-un cântec vechi de la 1947, cules din sat de la oamenii bătrâni care nu mai sunt”) ne-au mişcat pentru că am simţit în el şi în vocea interpretei tot dorul de ţară nerostit: "Când m-a arde dorul tare/Oi ieşi între hotare/Şi oi răsădi ghiocei şi m-oi jelui la ei/ca la frăţiorii mei/Şi oi răsădi viorele şi m-oi jelui la ele/ca la surorile mele".
„Între hotare – adică acolo între hotare unde s-o pus graniţa” , explica Ileana Şiman, „iar bunicul meu chiar aşa a rămas în spital, când s-o pus graniţa într-o noapte”.
Conform recensământului din 2001, în Ucraina trăiesc aproximativ 400.000 de etnici români (dintre care 155.130 s-au declarat români, iar 258.619 “moldoveni”). Majoritatea absolută a celor 32.152 de etnici români din Transcarpatia trăieşte compact între Tisa şi Carpaţii ucraineni, la graniţa cu România, plus comunităţile de volohi din Transcarpatia - 11 localităţi numai în jurul Poroşcovului, cu mai bine de 10.000 de "rumâni".
Românii din jurul graniţelor vor să se păstreze români - „trăim cu gândul de-a rămâne ceva după noi”- doar că e clar: nu pot singuri.
Este bine că există o Zi a Românilor de pretutindeni, mai ales că românii sunt răspândiţi pretutindeni în lumea largă, doar că oferirea unor diplome la sfârşit de festival, nu înseamnă nimic.
Dincolo de cuvinte de complezenţă, cu „valorile fundamentale ce ne unesc”, cât de greu ar putea fi să ajuţi cu adevărat?
Când Dan Stoenescu spunea, în mesajul lui de felicitare a românilor de pretutindeni, că ei sunt o forţă, se gândea oare doar la cei din poziţii cheie din Occident sau la cei care-şi rup oasele prin Anglia şi Spania să trimită bani acasă? Oricum, nu se gândea nici la copiii timoceni care n-au văzut o carte românească (în ciuda celor 10 proiecte finanţate acolo), nu se gândea nici la miile de „rumâni” sărmani din Poroşcovo (volohii din Ucraina), care ar fi mulţumiţi cu orice ar primi pentru copiii lor. Nu se gândea nici la tinerii români din Ucraina folosiţi acolo ca şi carne de tun pe frontul din Dombas.
Cât de greu este să faci doar un singur proiect (nu zece) care să-i ajute pe toţi românii din jurul României să nu se mai simtă abandonaţi? Tot atât de greu precum e să lansezi o platformă. Adică simplu de tot. Astfel îi răspund şi doamnei Sandra Pralong, consilier prezidenţial, puţin nedumerită de ce ar putea face: crowdsourcing. Guvernul, preşedinţia sau ICR sau oricare altă organizaţie de stat nu ar trebui să facă deocamdată altceva decât sa dea sfoară în ţară, iar oamenilor li s-ar încălzi inima să-i ajute pe fraţii lor. Altfel, la ce mai există institutele şi funcţiile prezidenţiale şi ministeriale? Cântările sunt frumoase (tot ce au interpretat cei din Timoc, Vidin, Slatina/Solotvino a fost frumos, arhaic, autentic) dar ar fi păcat ca toată frumuseţea românească pură să cadă într-un derizoriu gen "Cântarea României" datorită unor instituţii obişnuite să nu lase ceva bun în urmă.
