„Poveşti” nespuse despre Armata Roşie „eliberatoare”

Jafuri, bătăi, omoruri - aşa şi-a făcut Armata Roşie intrarea pe scena istoriei, iar documentele de epocă păstrează mărturii despre abuzurile comise de către trupele statului sovietic, oriunde năvăleau acestea.

Ostaşii sovietici îşi arogau statutul unor cuceritori, deşi istoria confecţionată de comunişti îi dădea drept „eliberatori”. Bunicii noştri sau cei care erau copii pe atunci îşi amintesc cu oroare de comportamentul sălbatic al ruşilor-sovietici: îşi permiteau să deposedeze pe oricine de aproape orice obiect de valoare, care le-ar fi trezit interesul. Fascinaţia lor pentru ceasurile de mână avea să rămână întipărită în versurile lui Constantin Tănase („de la Nistru pân' la Don / Davai ceas, davai palton / Davai casă şi moşie / Haraşo, tovărăşie!”), glume despre care şi astăzi planează suspiciunea că i-ar fi provocat subita moarte, în 1945.

Nici la Ploieşti comportamentul trupelor „eliberatoare” nu a fost unul diferit, aminteşte istoricul Lucian Vasile într-un articol apărut pe site-ul republicaploiesti.

Spre exemplu, pe 27 octombrie 1944, scrie istoricul, peste 100 de ostaşi au năvălit în perimetrul rafinăriei Orion – a cărei reconstrucţie după devastatoarele bombardamente aliate era în toi – şi au devastat şi furat aproape tot ce se putea lua în braţe sau în raniţe. Peste numai patru zile, întreg oraşul a rămas fără apă pentru că alţi ostaşi ai „marelui prieten de la răsărit” au forţat intrarea şi au intrat în staţia de pompare de la Crângul lui Bot şi au distrus aproape toate instalaţiile care abia fuseseră repuse în funcţiune.

Şi cum nimic nu le stătea în cale, jefuiau intrând în case, trenuri, etc, jefuiau inclusiv pe „camarazii” lor, soldaţii români, omorând pe oricine s-ar fi împotrivit.

Soldaţii sovietici nu uitau că militarii români le fuseseră timp de mai bine de trei ani inamici. Nu este de mirare astfel că la sfârşitul lui 1944 şi începutul lui 1945, aceştia din urmă erau ţintele predilecte ale jafurilor operate de camarazii sovietici. Adeseori, soldaţii români erau opriţi pe strada şi deposedaţi pur si simplu de haine, cizme, bagaje sau bani. Unii acceptau tâlhăria de teama ripostei imediate. Alţii se împotriveau, iar încăierările se sfârşeau de multe ori tragic, povesteşte Lucian Vasile, dând de exemplu cazul elevului plutonier Gheorghe Gârleanu, din Regimentul 30 Dorobanţi, care, mergând pe o stradă din Ploieşti, s-a trezit înconjurat de patru militari sovietici. Aceştia au încercat să îi ia geamantanul, dar lovindu-se de refuzul militarului român, l-au împuşcat, i-au luat bagajul şi banii pe care i-au găsit în buzunarele rănitului. În altă zi, sergentul major Vasile Mocanu, în timp ce se îndrepta spre familia sa aflată în Pucheni, a fost împuşcat „fără nici o vină”, în bariera Bucov de către câţiva ostaşi sovietici. Mai mult de atât - încercarea de a-l scăpa din mâinile „eliberatorilor” pe vreun soldat intrat în vizorul militarilor sovietici era o provocare primejdioasă, care se putea solda cu un glonte mortal.

Iar lista, evident, are nenumărate astfel de cazuri. „Beţiile erau frecvente – s-a întâmplat într-o zi de decembrie ca un ostaş sovietic să bea peste măsură într-un local de pe strada Romană şi, de bucurie ori de necaz, să înceapă să tragă în plin centru al oraşului. Un soldat român a fost ucis, iar un civil grav rănit. Alţi militari ai „marelui prieten de la răsărit”, găsind un depozit de armament uitat de trupele germane, au început să îl detoneze pe bucăţi, spre amuzamentul lor, fără să le pese că erau cât pe ce să arunce în aer şi ce mai rămăsese din staţia de pompare de la Crângul lui Bot”.

Aceste cazuri sunt revelatoare pentru a descrie haosul şi nesiguranţa din primele luni de după schimbarea de alianţă de la 23 august 1944. Chiar dacă au fost trecute sub tăcere vreme de aproape jumătate de secol, poveştile au rămas în amintirea ploieştenilor, precum şi în dosarele de arhivă ori în volumele de documente publicate după 1990, consemnează istoricul.

Puteţi citi întreg articolul aici