Românii de peste graniţă mor cu zile. Ce facem pentru ei? (I)
alte articole
Ziua Românilor de Pretutindeni s-a încheiat. Cu conferinţe, cu festivităţi. Cu schimburi de amabilităţi şi no strings attached.
E foarte bine să-i chemăm la festivaluri. Dar ce facem după? După ce ne-au cântat în limba străbunicilor noştri, au dansat în straie de acum 100 de ani, ne-au povestit cum au rămas fraţii, surorile bunicilor şi părinţilor într-o noapte când s-a pus graniţa, unii într-o parte a graniţei, alţii în cealaltă parte. Ce facem pentru românii rămaşi, fără voia lor, „între hotare”, fie că sunt din Poroşcovo (Ucraina), din Valea Timocului (Serbia), din Vidin (Bulgaria), din Solotvino (sau Slatina, Ucraina), cu basarabenii sau cu atâţia alţi români dintr-atâtea zone pe unde se întindea România Mare şi mai mult de atât. Ne mai întâlnim cu ei la anul… căci acum avem o zi a Românilor de Pretutindeni fixată (în ultima duminică a lunii mai).
Chestiunea Unirii
Poate mi-ar fi scăpat tema aceasta acum dacă formaţia de cobzari „Ştefan Vodă”, din Căpriana, Basarabia - nu ar fi supralicitat-o în timpul recitalului lor, excelent, de altfel. Cu vocea pătrunzătoare şi versuri de dor de ţară, pe o muzică cu care greu îţi venea să stai jos (care a luat lumea la dans), cu nişte cuvinte la care abia îţi stăpâneai lacrimile, bardul basarabean n-a avut timp doar de subtilităţile textului poetic din baladele ce le cântau - a mai spus-o răspicat cu cuvintele lui: unire între toţi oştenii lui Ştefan.
Emoţia e bună - mai ales când e adevărată şi mişcă până la lacrimi - dar e timpul să fie depăşită pentru ca problema de fond să fie discutată raţional. Nefiind o chestiune simplă, de ce nu există o discuţie publică pe această temă? E bine să facem unirea sau nu e bine? Dacă e bine, ce implicaţii/urmări vor fi din ambele părţi? Dacă nu e bine, de ce nu e bine? Ce pericole ne aşteaptă? Se supără Rusia şi vine peste noi? Sau intră ţara mamă în faliment după un atare gest?
Oricum, o discuţie (mai multe, de ce nu?) deschisă ar trebui să existe. Altfel, în lipsa acesteia asistăm la scene penibile cu oficialităţi luate pe nepregătite de efuziuni (ne-regizate) din public, oameni ai statului încurcaţi, cu feţe pe care se citea că ceva nu le-a picat deloc bine. Ba pică şi mai rău să uiţi să aplauzi în timp ce mulţimea înlăcrimată ovaţiona. Poate că acesta n-ar fi lucrul cel mai rău, dar când eşti într-o funcţie publică, la un nivel înalt (era Ministrul delegat pentru relaţiile cu românii de pretutindeni(Dan Stoenescu), un reprezentat al preşedinţiei (Sandra Pralong), un reprezentant al Institutului Cutural Român, etc) şi eşti plătit din banul public, plus alte nu-ştiu-câte avantaje, ar trebui să încerci să pui o problemă în mod deschis, nu doar să fii acolo (în cazul că eşti) pentru a expedia un eveniment. Şi mai trebuie să te gândeşti serios cum îi ajuţi pe cei care depind de tine.
Dar formaţiile de cântăreţi nu erau acolo pentru a cere ajutor. Erau acolo pentru a fi cu ai lor, mândri în ipostazele lor de artişti români, fericiţi că vorbeau cu noi şi necăjiţi că nu puteau lua cu ei ţara, acasă la ei.
Ansamblul Ştefan Vodă din Basarabia („unicul ansamblu de cobzari din spaţiul românesc”, cum le plăcea să-şi spună) au cântat „pentru toţi românii din afara hotarelor României Mari”. Nu le venea să plece de pe scenă. Au cântat în toată ţara, în lung şi-n lat, dar aveau o neîmplinire, un mare of.
Minunatul grai românesc din Timoc
Acelaşi of amestecat cu bucuria (revederii) l-am văzut la toţi, cântăreţi şi conducători de formaţii, din Vidin, Solotvino, dar mai ales la doamna Ela, cântăreaţa din Bor, Valea Timocului.
Îmbrăcată într-un costum popular impecabil de nici n-ai fi zis că-i „bătrân rău, de peste 100 de ani”, era fericită că poate cânta o baladă foarte veche- Balada Sfinţilor şi o doină din Valea Timocului. Româna în care cânta suna frumos, arhaic.
”Mi-s tristă că n-am putut învăţa limba română la şcoală”, a spus cântăreaţa din Timoc, pe scenă.
Aşa am putut auzi minunatul grai timocean, cu inflexiuni olteneşti şi bănăţene, cu totul inedite pentru cineva din România, grai care îşi datorează existenţa încremenirii evoluţiei lingvistice la momentul în care s-a întrerupt transhumanţa şi circulaţia liberă a populaţiei peste Dunăre. România, Bulgaria şi Serbia formau de facto un spaţiu comun în vremea Imperiului otoman, cum i-ar zice azi eurocraţii: „o euroregiune”. Şi astăzi? Astăzi, biserica sârbă trimite autorităţile să interzică preoţilor români să bată clopotele la înmormântări.
„Cea mai mare nevoie e de şcoala în limba română…copiii au uitat de limba lor”
Majoritatea locuitorilor din Timoc sunt români, care nu sunt recunoscuţi ca atare, nici de statul sârb, nici de statul bulgar. Cu un număr total estimat la circa 300 mii în Serbia şi aprox. 200 mii în Bulgaria, urgenţa în aceste comunităţi o constituie şcoala şi slujba în limba română.
„Cea mai mare nevoie e de şcoală în română”, mi-a spus cu tristeţe doamna Ela. „Dar oare ar vrea copiii să înveţe din moment ce oficialităţile sârbe… Şi numele ne-au schimbat mai demult. Ne zic „vlahi”. Dar noi suntem români. Şi lumea a luat frica şi acum îs spăimântaţi c-o rămas fără lucru… Copiii au uitat de limba şi de cultura lor. În casă vorbesc toţi sârbeşte, părinţii aşa-i învaţă să le fie mai lesne la şcoală”.
În nici una din aceste state „vlahii” nu au dreptul de avea ore în limba română.
Tot din Valea Timocului, din Metovnica, a venit un grup de tineri (elevi de liceu, majoritatea) care au jucat şi au cântat la instrumente. Româna o mai înţelegeau dar de vorbit nu s-a încumetat să-mi vorbească decât Stefan. Stefan Radovanovic, 20 de ani, de meserie bucătar, face tot ce poate „să se păstreze român”. Cântă de la 6 ani. A deprins cântarul din fluier de la un moş din sat, „moşul Trucă”.
Talent înnăscut, Stefan poate cânta din orice şi ne-a dovedit-o. La festival a cântat din fluier, din cimpoi şi- lucru de neimaginat- dintr-o creangă de soc!
„Costumele noastre sunt foarte vechi. Fără instituţii, fără şcoli, ne-am păstrat aşa de la părinţi”, ne spunea conducătorul formaţiei din Metovniţa.
Întrebat cum îi ajutăm pe românii aceştia să nu piară, răspunsul ministrului Dan Stoenescu a venit prompt: „Finanţăm vreo 10 proiecte în Timoc”, fără să numească măcar unul dintre acestea şi măcar un rezultat vizibil.
De fapt, în nici una dintre aceste zone statul român nu are o politică coerentă de suport. Consecinţa? Manevrele de divizare şi de punere la respect a liderilor comunităţilor locale, sunt tot mai agresive. La Vidin, reprezentantul României este un grec care face afaceri transfrontaliere cu seminţe, în timp ce directorii şcolilor care au încercat să iniţieze ore cu predare în limba română au fost chemaţi la Sofia şi ameninţaţi cu pierderea posturilor. Serbia, care face joc de scenă pentru că doreşte să intre în UE, a respins permanent demararea predării în limba română în Timoc, deşi la nivel de preşedinţie şi de prim-ministru s-a promis acest lucru în repetate rânduri.
Partea a doua aici
