Tudor Muşatescu şi nobleţea umorului românesc

Tudor Muşatescu, demn discipol al lui Caragiale, remarcabil prin hazul strălucitor al pieselor sale de teatru, şi-a însoţit întotdeauna umorul cu duioşia. Cunoscut şi în străinătate, mai ales, prin "Titanic-Vals", "...escu" şi melodrama "Visul unei nopţi de iarnă", dar şi autor de romane şi versuri, marele scriitor se considera un liric.

În scrierile sale, duioşia care intră în componenţa satirei are rol de catalizator. „Iar eu o păstrez fiindcă fără ea nu pot continua”, spunea dramaturgul.

Născut la 22 februarie, 1903, autorul celebrelor „muşatisme”, care sunt bijuterii ale paradoxului comic, n-a făcut şcoală de teatru, dar a scris pentru actori, publicând în „Rampa” şi „Adevărul”.

Tatăl său îl vedea un bun avocat, ca şi el, iar mama sa l-a vrut inginer. Naşul de botez fiind medic, îl îndruma spre medicină. Bunicul său îl vedea mare proprietar, iar unchiul Vlădescu, fost ministru, spunea că trebuie să ajungă în diplomaţie. Vărul mamei admitea că ar fi bun ca ofiţer de cavalerie. „Nimeni nu m-a sfătuit să mă fac ceea ce sunt şi nici n-a prevăzut c-o să ajung scriitor”, scrie Tudor Muşatescu în Jurnalul său.

Dicţionarul limbii române umoristice

Aşa că nimeni nu l-a ajutat în acest sens. Înafară de talentul său, după cum bine recunoştea chiar el. „Eu n-am dat telefoane, n-am ciocănit la uşi. Mai sunt o grămadă de oameni în viaţă care pot s-o confirme”, spunea scriitorul într-un ultim interviu, în 1970, anul morţii sale. „Unica mea carte de vizită a fost pagina scrisă de mine. Nu datorez nimănui nimic!.”

Lucra mult şi îi plăcea să scrie. „Scria tot timpul”, şi-l aminteşte fiul său, actorul Bogdan Muşatescu, pe care dramaturgul îl adora. „Erau momente când lucra zi şi noapte continuu, în special scria nopţile, erau nopţile lui… Spre sfârşit, începuse să scrie şi dimineaţa, pe terasa pe care o adora şi o îngrijea. Era tipicar şi rostuit în ascuţitul creioanelor, era foarte ordonat. Scria superb, citeţ, caligrafic.”

Observatorul ironic al vieţii, acidul şi jovialul umorist, spunea că muza lui a fost viaţa. „Tot cea am scris în viaţa mea a avut la bază observaţia şi detaliul. Editorul operelor mele a fost viaţa. Dar i-am plătit eu drepturi de autor”.

Astfel a scris el „muşatismele”, cu multe înţelesuri. Acestea sunt, de fapt,adevărate definiţii umoristice. Tudor Muşatescu a făcut un dicţionar al limbii române umoristice unde pentru fiecare literă a alfabetului sunt date definiţii ale cuvintelor.

„Îmi place foarte mult, definiţia abisului: „Abisul este oftatul stâncilor.” Tata se juca cu vorbele, îşi imagina cum vorbesc obiectele între ele, ce ar fi spus animalele dacă ar fi vorbit”, spunea Bogdan Muşatescu.

Am fost totdeauna cel mai bogat om din lume. Am ţinut să-mi păstrez demnitatea „lipsei“.

Muşatescu n-a fost agreat de regimul comunist. A suferit de sărăcie în primii ani ai comunismului - sărăcia pe care n-o merita, spunea el, „şi care începe să-mi distrugă surâsurile”.

”Muşatismele” lui pică greu în faţa comuniştilor, iar un timp îi este interzis să publice.

Nu a avut o viaţă uşoară nici în familie, s-a luptat cu sărăcia şi în final, cu boala. Deşi a avut intenţia, Tudor Muşatescu n-a divorţat niciodată de soţia sa (actriţa Ecaterina (Kitty) Gheorghiu). Un cancer în gât îi sufocă vocea şi continua să glumească pe seama bolii sale: „Urăsc moartea, fiindcă trebuie să mă supun fără replică. Tocmai eu, ditamai dramaturgul…”.

„Astăzi mi-am vândut, în disperare de cauză, câteva sute de volume la Anticariatul General. Cărţi rare, ediţii deosebite. De pe terasă am urmărit cum se transportau cărţile mele la maşină. Pe masă era bonul de patru mii şase sute lei. Mizerie, plictiseli, ploaie, nervi, lipsuri, frig în casă. Kitty a adus aragazul în sufragerie, ca să gătească şi, în acelaşi timp, să dezmorţească atmosfera. Surâdem toţi ai casei şi ne facem curaj. Ne prefacem că nu ne e foame. O fi gloria efemeră, dar e bună! Efemeri sunt numai cei care o au”, scria în Jurnalul său, la 28 septembrie 1950.

Iar în interviul din 1970 spunea: „Am fost totdeauna cel mai bogat om din lume. Dacă am avut cei cinci lei care îmi trebuiau, eram fericit. Niciodată nimeni n-a ştiut că eram sărac, sărac. Am ţinut să-mi păstrez demnitatea „lipsei“ şi să-mi asigur un cavalerism al mizeriei”.

În vremurile sale bune, ziua i se derula între o partidă de cărţi, un dejun cu şpriţ şi icre negre la Capşa cu prelungiri acasă, o plimbare în parcul Cişmigiu în asfinţit de toamnă sau iarnă bogată, o premieră la Naţional sau vizionarea unui spectacol cu un text de-al său, unde jucau Leny Caler, George Vraca, sau soţia lui, o conferinţă ţinută pe undeva despre bunul său prieten şi dramaturg Alexandru Kiriţescu. Era atent la evenimentele politice, din ţară şi străinătate. A pus bazele Academiei Umoriştilor Români şi săptămânal participa la dejun cu umoriştii. Mergea la repetiţii la teatru şi în turneu.

Prin 1920 publica, în revista Rampa, un „Manual de gramatică sentimentală”, care s-a bucurat de mare succes la public. Iată câteva „definiţii” din acest manual.

Bărbatul este subiectul, fiindcă despre el se vorbeşte în târg, iar femeia este predicatul, fiindcă nu lămureşte niciodată pe subiect.

Când bărbatul e deştept ca un proverb, nu se însoară niciodată cu o femeie… zicătoare.

În oglindă, femeia se admiră şi bărbatul se controlează.

De când există oglinzi s-a dublat lumea.

Femeia vieţii mele a trăit întotdeauna cu altul.

M-am însurat ca să mă conving că era mult mai bine celibatar.

Dragostea femeilor începe îndeobşte după ce le-ai iubit.

Când a fost intrebat la ce concesii s-a supus de-a lungul vieţii, a răspuns că singurele sale concesii le-a făcut din dragoste. „Toate concesiile mele au izvorât din dragoste, şi apoi însăşi dragostea e o concesie şi anume cea mai mare pe care o face ceea ce e aprig, egoist în noi”.

Câteva „muşatisme”:

Umorul adevărat este haz cu studii universitare. A nu se confunda cu mitocănia veselă.

Doctorii te vindecă de viaţă. Şi moartea de doctori.

Sunt generos din egoism. Îmi face plăcere să dau.

Amintirile: stafiile anilor.

Abisul: oftatul stâncilor.

Melancolia: sora nemăritată a tristeţii.

Lacrimile: perle de cultură personală.

Viaţa mea? Un splendid efort spre moarte. Am trăit mult mai literar decât operele mele. În toată existenţa mea am trăit public şi totuşi izolat, ca o statuie dintr-o grădină publică.

„Dacă tata ar fi trăit în ziua de azi, ar fi fost unul dintre cei mai aprigi tipi din opoziţie”

Replica „fiecare votează cu cine vrea, şi din urnă iese cine trebuie”, a fost scrisă de Tudor Muşaetscu, nu de altcineva, a spus Bogdan Muşatescu, într-un interviu. „Dacă tata ar fi trăit în ziua de azi, ar fi fost unul dintre cei mai aprigi tipi din opoziţie, indiferent cine ar fi la conducere. Cât timp sunt oameni care pot fi acuzaţi de nemernicie profesională şi sufletească, tata i-ar fi ironizat cât îl ţinea condeiul. Şi îl ţinea bine. Nu ar fi fost partizanul nimănui, deşi familia mea era o familie de ţărănişti. Fratele tatei a fost deputat ţărănist şi secretarul lui Mihalache, iar bunicul meu, unul din fondatorii Partidului Ţărănesc, care apoi a devenit Partidul Naţional Ţărănesc unit cu cel din Ardeal. Cred că ar fi criticat cu cerbicie, avea condeiul foarte acid şi necruţător”.

De ce nu există o casă memorială sau o Casa de Cultură „Tudor Muşatescu” în Muscel?

În Câmpulung Muscel, oraşul natal al scriitorului, ar trebui să existe o Casă Memorială care să-i poarte numele. Dar nu există. Actorul Bogdan Muşatescu e pesimist în legătură cu o asemenea iniţiativă.

„Scriem la Ministerul Culturii să facem Casa Memorială „Tudor Muşatescu”. Ce ne zic? N-avem bani, poporul e sărac şi, între timp, se vând 250.000 de manele pe secundă, care nu se impozitează. Nu spune nimeni să nu asculţi manele. Nu e vorba de ceea ce se cere, ci de ceea ce se promovează”.

A cui e vina? Evident, nu a lui Manolescu, nici a lui Muşatescu. Nici sistemul nu e de vină, ci cei care conduc. Sistemul nu se face singur, sistemul este creaţia unor oameni, explică fiul scriitorului, amintind de distrugerea elitelor din comunism, cu consecinţe pe care le tragem azi.

Atunci, marea „tehnică” era să se şteargă numele şi existenţa omului de valoare al culturii, artei, ştiinţei etc. din memoria colectivă. S-a reuşit aproape, iar consecinţele se văd astăzi la toate nivelele, inclusiv la nivelul identităţii. Oamenii s-au uniformizat în gândire, după bunul plac al regimului. Şi-au pierdut identitatea, personalitatea, unicitatea. Au uitat cine sunt ei, de fapt.

A dispărut mândria identităţii personale cu oameni marcanţi ai locului de unde provii.

„În toate oraşele există un „ăla” de care să fii mândru, şi în Tecuci, şi în Calafat”, spunea Bogdan Muşatescu. ”Nu ştiu dacă există la Calafat un loc de unde a tras prima dată Carol I cu tunul şi a zis: “Asta e muzica care-mi place”. Acolo ar trebui să se facă pelerinaje, acolo s-a tras o salvă de tun a independenţei române, asta nu ţine de politică, nici de comunişti, nici de liberali. Nu ne cultivăm. Suntem naţionalişti? Nu poţi să fii internaţionalist. Toate casele astea frumoase, pe care e scris „aici e casa lui cutare” ar trebui să fie îngrijite. Tudor Muşatescu a fost în manuale, copiii citeau la şcoală “Titanic Vals” şi ştiau. Trebuie stârnit interesul, e normal ca unui copil să îi placă mai mult să joace fotbal decât se citească despre Muşatescu”.