Iuliu Maniu, ucis de comunişti: „Nicio jertfă nu e prea mare când este pentru neam şi adevăr”

Una dintre cele mai sinistre închisori ale României, cea de la Sighetu Marmaţiei, a fost locul ales de autorităţile comuniste pentru a extermina elita României interbelice. Alături de oamenii politici care au făurit România Mare, acolo au fost închişi oameni de cultură, intelectuali de elită, episcopi greco-catolici şi romano-catolici, sau, pur şi simplu, oameni care înţelegând pericolul comunist, nu erau de acord cu bolşevismul.

Nu i se putea ierta lui Maniu, cum nu li se putea ierta nici lui Ion Mihalache, Dinu Bratianu sau Corneliu Coposu, faptul ca refuzaseră să devină complicii distrugerii României. La Sighet, la Aiud, la Râmnicu-Sarat, la Canal şi în celelalte locuri de detenţie din Gulagul românesc, s-a urmarit, cu diabolică metodă, lichidarea spiritului liber, suprimarea tradiţiilor pluraliste, distrugerea culturii şi a umanităţii însăşi.

Iuliu Maniu s-a stins pe un ger puternic, la 80 de ani, în data de 5 februarie 1953. Pe un pat de fier, acoperit cu nişte paie, într-o celulă întunecată şi cavernoasă, în care frigul din februarie devine mortal, fără hrană şi fără medicaţie, cu răni deschise şi lăsat în completă izolare, fără niciun fel de îngrijiri medicale de care orice suferind ar fi avut nevoie, şi-a găsit sfârşitul marele lider ţărănist, artizanul Marii Uniri şi prim-ministrul României.

Sfinxul de la Bădăcin

Iuliu Maniu s-a născut în 8 ianuarie 1873, la Şimleu Silvaniei, şi a ocupat funcţii importante în stat, fiind de trei ori prim-ministru al României, preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc, membru de onoare al Academiei Române, preşedinte al Consiliului Dirigent din Transilvania şi deputat în Parlamentul de la Budapesta şi în cel de la Bucureşti.

S-a implicat activ în realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, iar din funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent a reuşit integrarea rapidă a administraţiei din Transilvania în cea a României reîntregite. Calitatea care l-a consacrat în prim planul scenei politice a fost moralitatea ireproşabilă, motiv pentru care era numit „sfinxul de la Bădăcin”, locul unde a copilărit şi unde la maturitate se retrăgea pentru a se odihni.

Cu toate acestea, Iuliu Maniu a rămas în conştiinţa publică drept liderul permanent al opoziţiei, teren pe care nu a putut fi egalat. A dus o luptă neîncetată împotriva asupririi austro-ungare asupra Ardealului românesc, împotriva dominaţiei lui Ionel Brătianu în viaţa politică şi împotriva sovietizării ţării de către executivul comunist. Deşi, la început, din ambiţie politică, s-a numărat printre susţinătorii principelui Carol şi a revenirii acestuia pe tron, când noul rege a manifestat tendinţe autoritare împotriva principiilor democratice, nu a ezitat să se angajeze într-o nouă luptă de opoziţie.

Pentru a ilustra crezul politic a lui Iuliu Maniu este semnificativ un episod din 1946, din timpul procesului întocmit de autorităţile comuniste împotriva lui Ion Antonescu. Adversari de idei, Maniu nu a ezitat să îi ia apărarea mareşalului în faţa completului de judecată, motiv pentru care se insinua că i-ar fi sprijinit politica dictatorială. La acestea, Iuliu Maniu a dat o replică memorabilă: „Oamenii politici sunt adversari, iar nu canibali”.

Regim de exterminare

Despre sfârşitul marelui om politic există câteva relatări sumare, deoarece gardienii, sub conducerea criminalului Vasile Ciolpan, comandantul penitenciarului, îi ţineau pe deţinuţi cât mai izolaţi unii de alţii. Însă toate relatările foştilor deţinuţi de la Sighet coincid asupra câtorva puncte.
Primul este legat de hrana proastă şi puţină pe care o primeau deţinuţii politici. Întocmai ca în cazul celor deţinuţi în lagărele naziste ale morţii, gardienii comunişti ofereau prizonierilor hrană cu extrem de puţine calorii, pentru a le grăbi sfârşitul.

Cardinalul Iuliu Hossu, episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, descrie acest regim de exterminare în memoriile sale: supa servită deţinuţilor era cel mai adesea apă chioară, în care mai plutea câte o bucăţică de legumă. „Delicatesă" era socotită câte o „bucăţică tare de buză păroasă de vită". Cel de-al doilea punct asupra căruia coincid relatările foştilor deţinuţi de la Sighetu Marmaţiei este lipsa oricărei asistenţe medicale.

Uneori, cei grav bolnavi obţineau câte o îmbunătăţire a regimului alimentar. De exemplu, primeau cartofi. Dar, de cele mai multe ori, era prea târziu pentru că deţinutul era deja pe moarte. Un al treilea punct omniprezent în relatările foştilor deţinuţi de la Sighet este frigul dur. Accentuat de zidurile groase ale vechii închisori, gerul din nordul României devine adesea ucigător.

Nicolae Haralambie Carandino (1905-1996), jurnalist şi fost coleg de detenţie cu fondatorul PNŢ, îşi aminteşte: ”Iuliu Maniu suporta în închisoare acelaşi climat de nobleţe în care toată viaţa se complăcuse. Nici o şovăială, nici o slăbiciune la acest bătrân care prefera să moară în închisoare decât să fie preşedinte al consiliului care să gireze, el, democratul de o viaţă, un regim de sclavie”. Agonia lui Maniu a durat zile întregi.

Ultima plimbare la aer s-a desfăşurat scos de subţiori, tărât pur şi simplu de Carandino şi un alt coleg, Bornemisa. Preotul greco-catolic, Alexandru Raţiu, l-a informat pe Carandino prin „ţeava de calorifer” , despre prezenţa sa acolo şi i-a promis că în noiembrie (1952) va intra în celula lui Maniu. Cu ajutorul unui paznic bihorean, preotul a intrat în grabă la Maniu şi l-a spovedit şi i-a dat dezlegarea creştină. „Era foarte slăbit”.
„Maniu tremura de frig, avea numai o pătură cazonă, de închisoare, dar a fost foarte fericit că a putut să se spovedească. Aflând vestea că va fi spovedit, se sculase de dimineaţă, şi-a spus rugăciunile şi a aşteptat cu nerăbdare preotul. Iar după spovedanie a rostit împăcat: Acum pot să mor”.”

Nicolae Carandino a relatat din perspectiva sa noaptea decesului: „Maniu a fost ridicat din celulă, în cel mai strict secret, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea. Noaptea am auzit căruţa poposită în curtea închisorii, uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor ferecat al şleaurilor. Apoi toate s-au liniştit. Maniu pleca spre groapa comună şi spre gloria eternă”.

O viaţă de ascet

Întreaga viaţă a marelui om politic a fost simplă şi austeră, dedicată în întregime binelui ţării.
Sfinxul de la Bădăcin a dus o viaţă modestă, de ascet, relata istoricul Contantin Xeni, care povestea că nu o dată l-a surprins „mâncând singur în odăiţa lui (o cameră de hotel de la Athenee Palace), pe un colţ de masă, pâine neagră din care tăia tacticos cu un cuţitaş şi câteva mere frumoase, pe care cu mândrie spunea că le adusese de la Bădăcin”. Nu a râvnit niciodată bogăţie sau averi, singura lui proprietate fiind casa din satul sălăjean, un loc modest, fără covoare persane, tablouri de preţ sau bronzuri.

Din biografia omului de stat lipsesc scandalurile şi complicaţiile sentimentale, din dorinţa „de a da pildă creştinească celor care l-au cunoscut”, opinează parohul greco-catolic. De altfel, fondatorul PNŢ nu s-a căsătorit niciodată, poate şi pentru că, o căsătorie cu Clara (singura iubire a vieţii lui) putea fi intepretată politic, femeia fiind de naţionalitate maghiară. S-a dedicat creşterii celor patru copii ai surorii sale, Elena, rămasă văduvă din tinereţe. Şi-a pus viaţa în slujba neamului românesc, pe care l-a iubit până la sacrificiu.

O altă relatare cu privire la caracterul ţărănistului îi aparţine nepotului său, Ionel Pop, care a povestea cum i-a cumpărat lui Maniu, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, o stofă groasă, englezească, după ce a observat că paltonul îi era ros de atâta purtat. Iuliu Maniu a preferat să dăruiască stofa secretarului său care „era sărac, cu familie şi nu avea palton bun”, după cum se arată în „Monografia satului Bădăcin şi a familiei Maniu”, scrisă de preotul Cristian Borz.

Marele lider ţărănist e unul dintre singurii conducători ai României care şi-a respectat principiile până la capăt. Şi-a bazat viaţa personală şi cea politică pe principii şi nu pe interese personale. „Nicio jertfă nu e prea mare când este pentru neam şi adevăr”, spunea el.

Trupul, pus într-un sac, a fost înmormântat într-un loc necunoscut, undeva pe malul Tisei, într-un cimitir al săracilor.

În prezent, fosta închisoare austriacă din Sighetu Marmaţiei, transformată în temniţă comunistă, a devenit un muzeu memorial. Însă cei care au renovat muzeul au păstrat celula lui Iuliu Maniu de la parter în toată hidoşenia ei.

"Din cei 80 de ani de viaţă, 56 de ani i-a dăruit poporului român, prin întreaga sa activitate politică. Cu toate că a deţinut funcţii importante, nu acestea i-au adus respectul, ci modul în care a înţeles că trebuie abordată politica şi relaţia cu oamenii simpli", susţine preotul Cristian Borz, cel care a demarat, în urmă cu trei ani, o campanie publică de strângere de fonduri pentru reabilitarea Casei Memoriale „Iuliu Maniu” de la Bădăcin, locul în care a copilărit Maniu.