Europa văzută din Nord – particularităţile scandinave

„Scandinavia este un model pentru Europa în ceea ce priveşte welfare state-ul. Acesta a fost apreciat, dar nu poate fi reprodus într-un context cultural, social şi economic diferit. Ţările scandinave sunt unele dintre cele mai puţin corupte state ale lumii, iar percepţia lor este că Scandinavia este ceva diferit de Europa”, a susţinut profesorul universitar dr. Silviu Miloiu de la Universitatea de Stat Valahia din Târgovişte în cadrul unei conferinţe susţinute la SNSPA din seria ”Dialoguri despre identităţile europene”.

Specialistul în istoria Europei Nordice şi Baltice în epocile modernă şi contemporană a subliniat mai întâi elementele de unitate ale Europei nordice. „Sunt state cu o demografie redusă, cu un teritoriu mijlociu ca suprafaţă, state protestante toate. Nordicii sunt orice în afară de religioşi, dar le-a fost indusă etica protestantă care se vede în comportamentul lor, în dorinţa de a fi competitivi în tot ce fac – la şcoală, la serviciu”, a explicat Miloiu.

Conform definiţiei clasice a statului social după model nordic dată de Esping Andersen, aceste ţări sunt caracterizate de o creştere economică stabilă, partide social-democrate puternice, o mişcare sindicală puternică, un nivel scăzut al corupţiei şi universalitatea sistemului care încearcă să ajute societatea la depăşirea momentelor celor mai dificile.

Miloiu a arătat însă că anii 70 au pus la grea încercare welfare state-ul deoarece piramida vârstelor s-a schimbat, iar şomajul a crescut foarte mult. După înfrângerea Suediei de către Rusia, aceasta se orientează către o neutralitate totală, iar celelalte state scandinave caută să facă la fel.

Profesorul a mai evidenţiat că percepţiile statelor scandinave legate de Europa au fost foarte diferite. Ele au privit la început cu destulă neîncredere integrarea europeană şi au încercat să creeze o uniune scandinavă în 1947-48. S-a fondat un Consiliu Nordic al miniştrilor, dar ţările scandinave nu au găsit capacitatea de a face faţă unei pieţe tot mai globalizate. După 1949, ele au început să privească către Europa.

Norvegia era foarte legată economic şi în termeni de securitate de Marea Britanie şi urmărea faptul că aceasta ezita încă să adere la UE. Suedia se temea să facă pasul către construcţia europeană pentru a nu-şi pierde suveranitatea. Pe de altă parte nu voia să-şi rişte neutralitatea, aşa că a refuzat aderarea la NATO.

În Danemarca există o tensiune între dorinţa de a intra pe ce avea să devină piaţa unică europeană şi interesul de a-şi vinde produsele pe piaţa britanică, dar ţara aderă la UE ca prim stat scandinav în 1973.

Norvegia în schimb, care face toţi paşii în procesul de integrare, îşi vede respinsă aderarea de cetăţenii proprii la referendum. ”Norvegia şi-a descoperit resurse importante de hidrocarburi, iar norvegienii se temeau că vor trebui să împartă controlul asupra lor cu comunitatea europeană. Oamenii nu voiau să piardă nici avantajele sistemului social. Sistemul de asigurări sociale din Norvegia are un surplus foarte mare, pe când în UE nu se mai înregistrează creştere economică din cauza asigurărilor”, a explicat Miloiu această respingere.

Suedia şi Finlanda depun aplicaţiile de aderare la UE după căderea regimului comunist, pe fondul unor crize economice. ”Suedia trece printr-un moment dificil la începutul anilor 1990, cu un şomaj ridicat, iar UE este văzută ca o ieşire din criză”, explică profesorul.

Rusia încearcă să se folosească de minoritatea rusă din fostele state sovietice ca trambulină pentru a-şi promova interesele. Paradoxal însă, în ţările baltice, această minoritate rusă a contribuit decisiv la aderarea Estoniei şi Letoniei la UE.

Finlanda în schimb a fost mult mai dornică să se alăture UE, pentru că nu era membră NATO şi avea nevoie de ”soft security”. Ca şi în Suedia, şomajul în această ţară crescuse puternic până la 20%, iar aderarea la UE a fost o ocazie de regenerare economică.

Finlanda exporta consistent în URSS, iar produsele sale erau apreciate ca un etalon de calitate pe piaţa sovietică, dar după căderea Uniunii Sovietice, a trebuit să-şi modifice exporturile. În prezent, statul scandinav este ţara care investeşte cel mai mult în cercetare din lume, după SUA, şi în resursa umană, forţa de muncă capabilă să facă faţă unor sarcini complexe.

Ameninţarea rusă

Dincolo de schiţarea acestui portret al ţărilor nordice şi al diferenţelor şi similitudinilor dintre ele, profesorul Miloiu a amintit şi de relaţia strânsă dintre scandinavi şi baltici. În actuala criză din Ucraina, suedezii şi lituanienii au fost foarte activi alături de polonezi în încercarea de a preveni o escaladare militară.

În opinia profesorului, cooperarea la Marea Baltică este importantă pentru menţinerea stabilităţii şi păcii în regiune. El admite însă că soft security nu poate face faţă hard power-ului rusesc. Pe fondul escaladării crizei din Ucraina, Lituania şi Polonia au cerut recent asigurări concrete de securitate din partea NATO pentru că se tem de un eventual atac al trupelor ruseşti din enclava Kaliningrad asupra teritoriului lor. În opinia expertului, Kaliningrad, cu climatul său economic, social şi politic foarte diferit, este o rămăşiţă a Războiului Rece în inima Europei.

”Rusia încearcă să se folosească de minoritatea rusă ca trambulină pentru a-şi promova interesele”, a mai arătat profesorul Miloiu, autorul primei Istorii a Finlandei şi a Lituaniei. Paradoxal însă în ţările baltice această minoritate rusă a contribuit decisiv la aderarea Estoniei şi Letoniei la UE, înclinând balanţa în favoarea acesteia, mai reaminteşte el.

Referitor la actuala criză din Ucraina, expertul consideră că conducta de gaz North Stream este şi ea ”o pavăză de securitate soft în zonă” pentru că arată că există o interdependenţă importantă între Rusia şi UE şi că, şi Moscova are de pierdut din confruntare.