Despre TTIP, megabănci şi criza financiară din 2008

În 7 mai, Deutsche Wirtschafts Nachrichten a publicat un articol intitulat “USA planen mit TTIP Frontal-Angriff auf Gerichte în Europa” (sau “U.S. Plans Frontal Attack on Europe’s Courts via TTIP”) şi a raportat că “graba Americii de a semna TTIP cu Europa are un motiv solid: megabăncile trebuie să se protejeze în faţa plângerilor investitorilor europeni care susţin că au fost înşelaţi în timpul crizei datoriilor. Ambasadorul SUA în Italia a divulgat acest lucru – probabil neintenţionat” arată Eric Zuese într-un articol al GlobalResearch.

În acel caz particular, megabanca dată în judecată nu este americană ci germană, Deutsche Bank, pe care ambasadorul SUA în Italia a apărat-o, poate pentru a cere germanilor ca aceştia să îşi protejeze megabăncile în faţa proceselor intentate de investitorii străini (precum cei italieni). În acel caz a fost vorba de investitorii din oraşul italian Trani, care are o populaţie de 53.000 de locuitori.

Reuters a publicat în 6 mai articolul “Procuror italian investighează Deutsche Bank cu privire la vânzarea de obligaţiuni din 2011”, şi a raportat că: “Un procuror italian investighează Deutsche Bank cu privire la vânzarea în urmă cu 5 ani a unor obligaţiuni italiene în valoare de 7 miliarde de euro (8 miliarde dolari). Un procuror din Trani, un oraş din sudul Italiei, a lansat investigaţia deoarece, aparent, Deutsche Bank a afirmat către clienţi într-o notă de fundamentare de la începutul anului 2011 că datoria publică a Italiei nu este motiv de îngrijorare, pentru ca apoi să vândă aproape 90% din obligaţiunile italiene deţinute de ea”. Agenţiile americane de evaluare a obligaţiunilor sunt de asemenea implicate în acest proces deoarece oraşul Trani s-a bazat pe rating-urile acestora date acelor obligaţiuni.

Administraţia Obama (prin ambasadorul său din Italia) pare să susţină că, dacă TTIP nu este transformat în lege, megabăncile Europei (şi agenţiile americane de rating pentru obligaţiuni S&P, Moody’s şi Fitch) vor fi date în judecate de către investitorii înşelaţi, aşa cum s-a întâmplat cu băncile americane JPMorgan/Chase şi Goldman Sachs în SUA, care – din moment ce TTIP încă nu a fost implementat nicăieri, nici în SUA – au fost forţate să plătească miliarde de dolari către investitorii înşelaţi. Aparent, Obama ar fi mai fericit dacă acele procese ar fi imposibil de desfăşurat în SUA. Argumentul de aici, deşi numai implicit, pare să fie acela că TTIP este o modalitate de protejare a megabăncilor şi agenţiilor de rating pentru obligaţiuni.

Dacă acesta este argumentul din spatele remarcilor ambasadorului american în Italia, John Phillips, atunci el practic avertizează europenii că, dacă TTIP nu este semnat, megabăncile lor ar putea fi forţate în mod similar să plătească miliarde [de euro sau dolari] investitorilor care au fost înşelaţi. Citat de Reuters, Phillips a declarat că în SUA este “foarte improbabil ca un astfel de caz să fie adus în afara centrelor financiare majore, unde procurorii au atât jurisdicţie cât şi expertiză în privinţa urmării penale pentru fraudă cu titluri de valoare” şi că megabăncile vor avea nevoie de protecţia oferită de astfel de procurori, din moment ce aceştia posedă “expertiză în privinţa urmării penale pentru fraudă cu titluri de valoare”. Phillips a implicat în mod clar faptul că procurorii din oraşele mici (cărora li se permite să judece astfel de cazuri în Europa) nu sunt astfel de “experţi”, de care este nevoie pentru a proteja megabăncile. Reuters caracterizează argumentul lui Phillips spune de fapt că “sistemul justiţiei din Italia descurajează investitorii”.

DWN susţine că, pe baza TTIP, un astfel de caz de tribunal probabil nici nu ar fi fost deschis şi că întreaga problemă ar fi fost soluţionată în faţa unui comitet de arbitraj, asupra căruia investitorii păgubiţi nu au nicio influenţă şi unde ar fi aproape imposibil ca drepturile acestor investitori să fie protejate.

Într-un alt exemplu, oraşul german Pforzheim a dat cu succes în judecată, la Curtea Federală pentru Justiţie, megabanca americană JPMorgan-Chase. În acel caz, tribunalul a permis oraşului german să ceară pagube acumulate de 57 milioane de euro.

În baza TTIP, o megabancă amendată în acest fel ar putea în schimb să îi dea în judecată pe contribuabilii ţării, pentru ca aceştia să acopere pierderea de profit generată în urma unui astfel de caz. Dacă investitorii înşelaţi ar câştiga, atunci contribuabilii s-ar putea găsi în situaţia în care ar trebui să suporte pierderile acestor investitori.

Sub TTIP, compania amendată va putea susţine că legea pe baza căreia a fost amendată încalcă prevederile TTIP şi, prin urmare, constituie o încălcare a acelui tratat, iar guvernul care încalcă acordul va fi obligat să plătească amenda – procesul împotriva fraudei ar reprezenta în sine o încălcare a drepturilor companiei amendate.

Dacă comitetul de arbitraj al TTIP ar decide în favoarea megabăncii, atunci guvernul ţării respective va trebui să plătească amenda pe care a evaluat-o şi aplicat-o împotriva băncii. În plus, nu există nicio curte de apeluri pentru aceste decizii luate de comitetele de arbitraj – ele sunt finale.

Obama şi alţi susţinători ai sistemului de arbitraj, numit ISDS (Investor State Dispute Settlement), au declarat că acesta este o metodă mai eficientă pentru soluţionarea unor astfel de dispute. În tranzacţii comerciale internaţionale, nu numai că ISDS elimină apelurile, ci elimină treptat democraţia, prin amendarea guvernelor şi forţarea lor să cedeze în faţa presiunilor exercitate de aceste comitete de arbitraj.