De ce nominalizările lui Tusk şi Mogherini nu sunt un semn bun pentru UE

Uniunea Europeană nu va fi condusă nici mai departe de personalităţi inspiraţionale şi vizionare, ci tot de oameni cu limbaj de eurocraţi. Numirea premierului polonez Donald Tusk şi a ministrului italian de Externe Federica Mogherini ca preşedinte al Consiliului European şi Înalt Reprezentant pentru afaceri externe este un compromis. Mai mult, cei doi se contrabalansează şi anulează în materie de relaţie cu Rusia – printr-o abordare critică şi una acomodantă.

Multă lume se aştepta ca Radoslaw Sikorski, carismaticul ministru de Externe al Poloniei să fie numit Înalt Reprezentant, adică un fel de ministru de Externe al UE. Cu tot scandalul în care a fost implicat legat de interceptările convorbirilor unor înalţi oficiali polonezi, el era totuşi împreună cu ministrul suedez de externe Carl Bildt, arhitectul Parteneriatului Estic şi omul care a insistat cel mai mult de-a lungul vremii pe faptul că NATO trebuie să asigure statelor din Estul Europei garanţii de securitate palpabile, nu doar declarative, în baza celebrului articol 5. El a insistat pe reasigurarea strategică a flancului estic, pe promovarea apărării teritoriale şi pe menţinerea prezenţei militare a SUA sub diferite forme în Europa. Toate acestea l-ar fi recomandat mai ales în actualul context dominat de agresiunea Rusiei în Ucraina ca fiind cea mai potrivită nominalizare pentru şefia diplomaţiei UE. Ar fi fost un semnal de forţă, un adevărat mesaj dat Rusiei că Europa are capacitatea să răspundă ameninţării de care este conştientă.

Chiar şi comentariile nefericite ale lui Sikorski referitoare la falsul sentiment de securitate oferit de SUA Poloniei pot fi foarte bine înţelese în actualul context în care Putin ameninţă cu puterea nucleară a Rusiei, Jirinovski avertizează deschis statele baltice şi Polonia, iar SUA şi Europa nu doresc să intervină în Ucraina.

Un târg complicat

Top job-urile UE nu se împart însă pe astfel de criterii, ci pe baza unui algoritm complicat, care trebuie să satisfacă toate statele membre. Se caută un echilibru între Est şi Vest, nord şi sud, conservatori şi social-democraţi, bărbaţi şi femei. Şi în general se caută oameni de compromis, fără o personalitate şi un profil puternic. Ca urmare, a fost ales un om de centru-dreapta şi unul de stânga, un bărbat şi o femeie, un reprezentant al Noii Europe (Europa de Est) şi unul al Vechii Europe (Europa de Vest).

Nominalizarea premierului polonez Donald Tusk este într-adevăr simbolică pentru creşterea importanţei Estului Europei şi pentru influenţa pe care Polonia a căpătat-o în UE printr-o politică externă extrem de asertivă şi o economie-model. Prim-ministrul polonez a condus Polonia prin criză fără ca recesiunea să se facă simţită şi a fost un critic vocal al acţiunilor ruseşti în Ucraina, pledând constant pentru sancţiuni mai dure impuse Moscovei. Mai mult, el a propus o Uniune Energetică Europeană, în care statele membre să tranzacţioneze împreună gazul pentru a avea o poziţie mai puternică de negociere în relaţia cu Rusia.

Şi totuşi motivaţia lui Tusk de a schimba postul de premier cu un post în fruntea UE a fost că partidul său Platforma Civică este pe cale să piardă alegerile în Polonia, ca urmare a scandalurilor în care au fost implicaţi mai mulţi membri ai cabinetului, în favoarea Partidului Dreptate şi Lege (PiS) al lui Jarosław Kaczyński.

Pe de altă parte, el nu vine cu o viziune proprie asupra viitorului Europei, ci este considerat un aliat fidel al cancelarului german Angela Merkel. ”Polonia este deja foarte aliniată la poziţiile Germaniei la nivel european. Acesta este motivul pentru care Tusk a primit această funcţie. Şi Merkel este preocupată de flancul estic. Ea este îngrijorată de acţiunile lui Putin, dar crede că UE şi Rusia mai pot coopera. Tusk va fi instrumentul cancelarului german privind politica estică a UE. El va încerca să pozeze din motive de PR ca războinic, dar dacă Merkel se va înţelege cu Putin, Tusk va face la fel”, mi-a explicat Hubert Koziel, jurnalist polonez la publicaţiile "Rzeczpospolita", "Parkiet" şi "Bloomberg BusinessWeek Poland", în acest context.

Mai demult, tot el îmi spunea într-un interviu legat de scandalul interceptărilor din Polonia că ”Donald Tusk a fost întotdeauna foarte apropiat de Angela Merkel şi de establishmentul german. Primul său partid KLD a fost acuzat că ar fi primit finanţări secrete de la CDU”.

Este posibil să avem deci un tandem polono-german în fruntea UE şi se pune întrebarea cine va influenţa pe cine. Fie îngrijorările Poloniei faţă de propria securitate şi cea a altor state din Est se vor impune în faţa reticenţei nemţilor şi a altor ţări din Vechea Europa de a trece la sancţiuni dureroase pentru ruşi şi pentru Europa, fie Tusk se va alinia total la un leadership german al UE, cu consecinţe greu de anticipat pentru Europa de Est.

În orice caz, ca preşedinte al Consiliului European, care rămâne una dintre cele mai puternice instituţii ale UE, polonezul va avea dificila misiune să construiască consensul şi să forjeze compromisul între abordările diferite şi adesea divergente ale statelor membre, într-un context extrem de dificil.

Este posibil să avem deci un tandem polono-german în fruntea UE şi se pune întrebarea cine va influenţa pe cine. Fie îngrijorările Poloniei faţă de propria securitate şi cea a altor state din Est se vor impune în faţa reticenţei nemţilor şi a altor ţări din Vechea Europa de a trece la sancţiuni dureroase pentru ruşi şi pentru Europa, fie Tusk se va alinia total la un leadership german al UE, cu consecinţe greu de anticipat pentru Europa de Est.

Un diplomat prea soft

Cât despre numirea în funcţia de Înalt Reprezentant, aceasta pare una menită să contrabalanseze numirea lui Tusk. Federica Mogherini are o experienţă limitată de doar 6 luni în fruntea diplomaţiei italiene şi este eminamente reprezentanta Vechii Europe, care nu împărtăşeşte preocupările de securitate ale statelor estice.

Mogherini a fost deja criticată de statele baltice pentru abordarea mult prea soft, chiar acomodantă, a relaţiei cu Rusia. Şi după nominalizare, ea a pledat pentru o soluţie diplomatică şi politică a conflictului din Ucraina. Ministrul italian de externe aparţine după cum ea însăşi declară unei generaţii noi care-şi doreşte pacea în Europa. Departe de a fi entuziastă de garanţii de securitate precum prezenţa armelor nucleare tactice americane în Europa, ea pledează pentru ieşirea din paradigma de Război Rece şi o relaţie bună cu Rusia. În programul preşedinţiei italiene a UE, deţinută până la sfârşitul anului, se vorbeşte chiar de un parteneriat strategic cu Rusia. Iar în legătură cu summitul NATO din Ţara Galilor, Mogherini îşi doreşte ca acesta să nu fie „umbrit de criza din Ucraina pentru că riscăm să ne întoarcem la o agendă din alte vremuri, anacronică pentru Alianţă şi să pierdem oportunitatea istorică de a privi înainte”. Păi, dacă nu despre Ucraina despre ce să se discute la summitul din Ţara Galilor?

”Mogherini se situează cam pe aceeaşi linie cu Frank-Walter Steinmeier, ministrul german de externe, în sensul că sunt reticenţi faţă de noi sancţiuni economice impuse Rusiei”, scria şi Financial Times, care notează noua influenţă a premierului social-democrat Matteo Renzi, care ar fi reuşit s-o convingă pe Merkel s-o sprijine pe Mogherini în schimbul unor concesii referitoare la politicile economice ale UE.

Concluzia tristă

Prin urmare, şefii de stat şi de guverne ai ţărilor din UE au reuşit să impună din nou nişte ”lideri cuminţi” în fruntea UE. Numirea lui Tusk în funcţia de preşedinte al Consiliului European a făcut imposibilă pe cea a ”incomodului” Sikorski în postura de şef al diplomaţiei UE. Târgul dintre statele membre arată că acestea au în continuare o mare influenţă asupra instituţiilor europene, care nu este de natură să crească încrederea şi simpatia populaţiilor din Europa, care nu pot fi inspiraţi de astfel de lideri lipsiţi de strălucire.

Rămâne de văzut cum va gestiona Mogherini ca şefă a diplomaţiei UE dosare complicate precum conflictul din Ucraina, chestiunea programului nuclear iranian sau ameninţarea ISIL în Orientul Mijlociu, şi cum va găsi Tusk compromisul între statele membre foarte diferite şi cu abordări divergente. Deocamdată trebuie să-şi mai pună la punct engleza pentru a se putea înţelege cu aceştia.

Jan Techau, director al think-tank-ului Carnegie Europe, observă într-un interviu acordat BBC că statele membre continuă să menţină controlul asupra politicii externe, în dauna ”unei voci europene unice. Ca înalt reprezentant, eşti în principiu un angajat al statelor membre. Ei se tem întotdeauna de cineva care face agenda – nu vor pe cineva foarte ambiţios”. Aceasta este cheia în care trebuie citită nominalizarea lui Mogherini în funcţia de Înalt Reprezentant UE pentru politica externă. Serviciul European de Acţiune Externă nu a devenit un veritabil minister de Externe al UE pentru că nu se vrea. S-a încercat comunitarizarea politicii externe doar formal, dar rezultatele rămân foarte modeste. La fel, existau alte variante mai credibile pentru acest post – Sikorski sau Karl Bildt. UE avea nevoie, mai ales în actualul context geopolitic complicat, de un Înalt reprezentant puternic, capabil să-şi afirme leadership-ul în Serviciul European de Acţiune Externă şi în relaţia cu statele membre , dar nu s-a vrut. Asta spune multe despre cum funcţionează jocurile de putere ale statelor membre în Uniune.