De ce continuă Israelul ofensiva în Gaza

Israelul are ca obiectiv să distrugă toate tunelurile subterane care alimentează Hamas cu arme din exterior şi să slăbească arsenalul grupării islamiste astfel încât aceasta să nu mai poată lansa noi atacuri împotriva sa o perioadă mai lungă. Paradoxal, Tel Avivul nu doreşte însă eliminarea Hamas de la conducerea Gazei. Fiecare parte îşi foloseşte duşmanul pentru propriile scopuri.

La declanşarea operaţiunii Pillar of Defense în Fâşia Gaza, Shmuel Sandler, cercetător la Centrul de studii strategice Sadat-Begin din cadrul Universităţii Bar-Ilan, îmi explica într-un interviu pentru Epoch Times că ”scopul lui Netanyahu nu este să înlăture Hamas din Gaza, pentru că asta n-ar rezolva problema. Israelul preferă un Hamas, organizaţie politică, care se vrea un actor legitim pe scena internaţională şi cu care să aibă un armistiţiu stabil, ascensiunii unor noi grupuri islamiste mai radicale în Gaza, ale căror acţiuni sunt şi mai impredictibile”. De atunci, s-a dovedit că Hamas nu a renunţat la acţiunile violente şi nu s-a transformat într-o mişcare strict politică. Ba dimpotrivă, aflată într-o situaţie foarte grea din cauza blocadei economice israeliene care sufocă Gaza şi a creşterii nemulţumirii interne, gruparea a ieşit la atac şi persistă într-o escaladare aparent sinucigaşă, refuzând armistiţiul în orice alţi termeni decât ai săi.

Militanţi Hamas ar fi reuşit luni să intre în Israel prin tunelurile subterane săpate, dar au fost prinşi de armata israeliană – asta în condiţiile în care Israelul bombardează de două săptămâni Gaza. Islamiştii vor cu orice preţ să obţină victime de partea israeliană pe care să le prezinte ca un succes.

Mediatorii care încurcă

Hamas rămâne pe poziţii – în ciuda măcelului căruia îi cad pradă sute de civili nevinovaţi – şi datorită unor ajutoare ”diplomatice” din partea aşa-ziselor state mediatoare. În timp ce Egiptul condus de Sisi s-a plasat de partea Israelului, încercând să impună faţă de Hamas nişte condiţii fără să negocieze cu gruparea, Qatarul şi Turcia susţin revendicările palestinienilor şi acuză Israelul.

Egiptenii propun o oprire a ostilităţilor şi apoi deschiderea de negocieri pe tema uşurării blocadei economice impuse Gazei de către Israel şi Egipt. Mai mult, Cairo insistă ca Mahmud Abbas, preşedintele Autorităţii Palestiniene, să revină în Gaza şi să preia controlul asupra trecătoarei Rafah de la graniţa dintre Gaza şi Egipt. O condiţie inacceptabilă pentru Hamas, care alungase Fatah din enclavă.

Qatarul în schimb susţine ridicarea blocadei maritime impuse Gazei, construcţia unui port şi a unui aeroport în zonă şi recunoaşterea puterii islamiştilor în această zonă. Mai mult, premierul Turciei, Recep Tayyip Erdogan, a acuzat Israelul că ”îl depăşeşte pe Hitler în barbarie”. Prin urmare, cu doi mediatori şi două planuri de pace cu abordări total diferite nu se poate ajunge la niciun armistiţiu.

Problema este că victimele bombardamentelor israeliene sunt în primul rând civili, femei şi copii, nu conducătorii Hamas, care sunt şi ei răspunzători pentru acest măcel al propriei populaţii. De la ultimul conflict cu Israelul, islamiştii s-au înarmat constant, iar acum pot trimite rachete de producţie siriană de tip 302 la peste 120 de km de Gaza în Israel.

Interdependenţa dintre Hamas şi Israel

Hamas nu poate distruge Israelul, iar Israelul ştie că nu poate ocupa Gaza şi eradica mişcarea la un cost acceptabil, astfel încât fiecare parte îşi foloseşte duşmanul pentru propriile scopuri

Paradoxal însă scopul principal al operaţiunii militare a Israelului este intimidarea Hamas şi împiedicarea reînarmării grupării prin slăbirea arsenalului ei, nu alungarea ei de la putere.

Israelul se teme mai tare de preluarea puterii în Gaza de către nişte grupări şi mai radicale şi imprevizibile, precum Jihadul Islamic, apropiat de ISIL. Hamas a ţinut aceste grupări în frâu până la izbucnirea noului conflict cu Israelul, ba chiar arestase membri ai Jihadului Islamic care au tras rachete asupra Israelului.

În concluzie, Israelul vrea să slăbească Hamas până la punctul de a determina gruparea să accepte un armistiţiu, iar acest rezultat va fi prezentat ca un succes israelian.

Expertul Aaron David Miller scrie într-o analiză pentru Foreign Policy că relaţia Hamas-Israel este una de ”mutually assured destruction. Hamas nu poate distruge Israelul, iar Israelul ştie că nu poate ocupa Gaza şi eradica mişcarea la un cost acceptabil, astfel că fiecare parte îşi foloseşte duşmanul pentru propriile scopuri”.

Pentru Israel, Hamas este duşmanul comod, cu care poate face armistiţii şi pe care-l poate acuza pentru crime. Pe de altă parte, Miller susţine că Israelul se teme de un vid de putere în Gaza şi este interesat de o economie şi o autoritate centrală stabilă în Gaza. Acest argument pare puţin ciudat dat fiind că Israelul nu a slăbit blocada care sufocă economia enclavei nici atunci când nu era în conflict militar cu Hamas.

Miller mai face însă o observaţie interesantă – retorica antisemită a Hamas dă o muniţie bine-venită dreptei din Israel, care o foloseşte ca un pretext pentru a bloca procesul de pace şi soluţia celor două state.

Şi de partea cealaltă, Hamas se legitimează prin lupta anti-Israel, o ideologie a confruntării şi rezistenţei. Aceasta este însăşi raţiunea ei de a fi. Prin urmare, relaţia perversă de interdependenţă dintre Hamas şi Israel costă viaţa a sute de oameni nevinovaţi. Niciuna dintre părţi nu poate fi exonerată de aceste crime.