De ce Angela Merkel este într-adevăr Personalitatea anului 2015

Angela Merkel a fost desemnată Personalitatea Anului de către revista americană Time pentru că „a cerut mai mult de la ţara ei decât s-ar încumeta cei mai mulţi politicieni”, pentru că a dat dovadă „de fermitate în faţa tiraniei” şi pentru că a „furnizat un leadership riguros moral într-o lume care duce lipsă de aşa ceva”.

De asemenea, Nancy Gibbs, redactorul-şef de la Time a elogiat faptul că ”Merkel a salvat Grecia, cu condiţiile ei stricte, a primit refugiaţii, considerându-i victimele radicalismului Islamic, nu purtătorii lui, şi a trimis trupe în Siria împotriva ISIS. Poţi fi de acord cu ea sau nu, dar nu a ales calea uşoară. Liderii sunt testaţi doar atunci când oamenii nu vor să-i mai urmeze”.

Distincţia este încununarea unui an greu în care Angela Merkel s-a confruntat cu numeroase crize simultane. Interesant este că în timp ce unii au văzut în acţiunile cancelarului german o asumare a unui rol mai activ de către Berlin ca lider politic al Europei, pe măsura puterii sale economice, un leadership curajos, umanist şi ferm, alţii au acuzat-o că a reacţionat de multe ori întârziat la crize, cu ochii pe sondajele din Germania, fără o mare viziune şi încercând să-şi impună poziţia celorlalte state.

În criza zonei euro, Merkel a reuşit să menţină moneda euro şi să împiedice Grexitul, în ciuda tuturor acuzaţiilor care i s-au adus că vrea să instaureze un dictat al austerităţii şi a diabolizării ei prin paralelele nejustificate cu Hitler. Cancelarul german, şi mai ales ministrul său de Finanţe Wolfgang Schaeuble, au fost criticaţi vehement de alte state pentru atitudinea inflexibilă, rigidă, de opoziţie faţă de mutualizarea datoriei greceşti prin emiterea de eurobonduri, care însemna transformarea UE într-o uniune de transfer de la statele bogate către cele sărace. Şi insistenţa lor pe austeritate şi reforme structurale, ca precondiţii ale bailout-urilor, i-au iritat pe mulţi în Grecia şi în Europa, dar ei au reuşit să prevină dezmembrarea eurozonei şi ieşirea Greciei. Mai mult, Merkel a ţinut piept şantajului noului guvern Syriza, condus de Alexis Tsipras, şi a reuşit să-l determine pe acesta să treacă până la urmă prin Parlament planul de reforme inevitabil agreat cu creditorii.

Germania a fost ţara care a pledat constant pentru consolidarea fiscală şi însănătoşirea economiilor şi a influenţat toate marile decizii care s-au luat, precum cele de înfiinţare a Uniunii bancare şi Uniunii fiscale, menite să împiedice repetarea unor crize precum cea din zona euro, care prin efectul de contagiune pun în pericol întreaga UE.

E adevărat că în această criză Germania s-a confruntat cu o reacţie adversă a ţărilor sudice precum Italia şi Grecia şi chiar cu o opoziţie a Franţei, frustrată de statutul de partener junior care nici el nu şi-a reformat economia, care a propus ca accentul să se pună pe un Pact de creştere, nu pe austeritate.

Lui Merkel i s-a reproşat şi că s-a mişcat prea încet la începutul crizei datoriilor suverane din eurozonă în 2010, ceea ce a crescut preţul salvării Greciei şi a altor state. Totuşi nu poate fi negat faptul că ea a reuşit să menţină uniunea monetară, în ciuda unor turbulenţe fără precedent pe pieţele financiare, şi a iniţiat reforma eurozonei.

Rămâne de văzut însă până unde se va merge în definirea unei viziuni comune pentru viitorul eurozonei. Se va ajunge la o uniune politică care să facă mai uşoară absorbţia şocurilor asimetrice? Va fi Berlinul în continuare avocatul adâncirii integrării până la Statele Unite ale Europei? Nu este încă clar. Lui Merkel i s-a reproşat şi faptul că nu are o mare viziune pentru UE, ci merge pe un management punctual de la criză la criză.

Criza refugiaţilor

Dacă în criza euro, Merkel a apărut ca zbirul austerităţii fără inimă în UE, în criza refugiaţilor, ea a fost lăudată de unii pentru leadershipul moral şi politica ei umană.

”De la început, aproape totul pare diferit în modul în care a gestionat criza refugiaţilor şi criza eurozonei. Dacă Merkel a fost lentă şi calculată în ajutarea Greciei, reacţia cancelarului la afluxul de refugiaţi a fost rapidă, curajoasă şi principială. Ea şi-a asumat o poziţie de leadership moral, cu politica ei foarte liberală şi cu aşteptarea că celelalte state membre UE o vor urma”, scrie Daniela Schwarzer, director al Programului Europa al GMF. Ea mai observă un fapt interesant şi anume că Germania s-a poziţionat în această criză alături de Grecia şi Italia, cerând solidaritate europeană pe sistemul de cote obligatorii pentru refugiaţi.

Am explicat într-un articol anterior de ce reacţia lui Merkel la criza refugiaţilor a fost una mai degrabă lentă şi emoţională, iar cancelarul s-a lăsat dus de val. Partenerii de coaliţie ai CDU, liderii CSU, şi reprezentanţii unor ţări europene precum Ungaria au pus la îndoială modul în care Merkel a gestionat până acum criza refugiaţilor, considerând chiar că ea a pierdut contactul cu realitatea. Angela Merkel, cunoscută pentru modul ei reactiv, întârziat, precum şi foarte precaut şi calculat de a lua deciziile, s-ar fi lăsat condusă de emoţii atunci când a declarat că legea de azil germană nu cunoaşte limită de sus. Această declaraţie ar fi dus la revărsarea unui şuvoi de imigranţi către Germania, care şi-a deschis graniţa ca măsură excepţională pentru a preîntâmpina o criză umanitară în Ungaria.

Abordarea lui Merkel, care respinge în continuare o limită de sus pentru numărul de refugiaţi care vor fi preluaţi de către Germania, este într-adevăr umanistă şi i-a câştigat imaginea de lider moral al Europei, dar pe de altă parte deciziile ad-hoc şi virajele ei bruşte în criza refugiaţilor au creat probleme în UE.

Mai întâi Merkel a declarat că regulamentele de la Dublin sunt depăşite şi că toţi refugiaţii sirieni sunt bineveniţi în Germania. Apoi însă autorităţile germane au introdus controale la frontieră şi au cerut celorlalte state să respecte Dublinul, încălcat tocmai de Germania, pentru că şi-au dat seama că Landurile şi comunele germane sunt depăşite de situaţie.

Ezitările acestea ale cancelarului şi conflictele puternice din cadrul Marii Coaliţii de la Berlin, dintre SPD, CDU şi CSU, cât şi criticile venite din propriul partid au creat impresia unei politici improvizate şi a unor lideri care scapă de sub control situaţia în propria ţară. Sunt grăitoare în acest sens declaraţiile ministrului de Interne Thomas de Maiziere, care fără să mai consulte cancelaria, a cerut să le fie interzis sirienilor să-şi aducă şi familiile în Germania pentru ca fluxul migraţionist să nu crească şi mai mult.

Pe de altă parte, Merkel a încercat să scape de presiunile interne printr-un deal cu Turcia lui Erdogan, care urma să-şi întărească paza la frontiere şi să-i împiedice pe refugiaţi să mai ajungă în Europa. În schimb însă Ankara a primit concesii importante şi nerealiste – perspective pentru ridicarea vizelor în 2016 şi accelerarea procesului de aderare la UE. Chiar dacă Turcia este în plină derivă autoritaristă, cu jurnalişti persecutaţi, arestaţi şi ucişi de regimul Erdogan, ea va fi trecută pe lista ţărilor sigure de origine. Apelurile jurnaliştilor turci către cancelarul Merkel de a nu ignora prigoana regimului Erdogan împotriva jurnaliştilor critici au rămas fără ecou. Cancelarului german i s-a reproşat că a făcut un deal murdar în numele UE şi a îngropat încălcările drepturilor omului sub clasicul Realpolitik.

Un alt lucru care trebuie observat este că Merkel nu a mai reuşit să obţină consensul statelor europene în criza refugiaţilor, precum în cea a zonei euro. Confruntarea cu ţările din Europa de Est, care au refuzat sistemul de cote obligatorii pentru refugiaţi, a arătat că Europa este profund divizată. Chiar în cazul în care cancelarul german şi-a impus voinţa în relocarea refugiaţilor din Grecia şi Italia, acest proces avansează foarte greu, iar pe viitor, mai ales după atentatele de la Paris, planurile ei legate de preluarea unor contingente de refugiaţi din Turcia de către ţările UE, se vor lovi de o opoziţie şi mai mare. Am scris despre cum Germania vrea să-i pună pe estici să plătească pentru opoziţia lor şi cum încearcă formarea unei coaliţii cu liderii unor ţări precum Suedia, Finlanda, Austria, Olanda, Luxemburg, Belgia şi Grecia pentru a-şi realiza planul cu contingentele. În prezent se pare că niciunul dintre aceste state nu este dispus să coopereze în această privinţă.

Revenind la planul intern, într-adevăr Merkel „a cerut mai mult de la ţara ei decât s-ar încumeta cei mai mulţi politicieni”. Aflată la al treilea mandat de cancelar, ea şi-a pus întreaga credibilitate şi popularitate la bătaie, iar Germania, cea mai puternică economie europeană, a primit anul acesta un milion de refugiaţi. Costurile pentru cancelar şi pentru partidul ei nu pot fi însă minimalizate. Potrivit unui sondaj Emnid, CDU şi CSU au ajuns la 38%, cel mai scăzut nivel de la alegerile pentru Bundestag încoace, iar 48% dintre germani consideră politica Angelei Merkel în criza refugiaţilor ca fiind greşită.

În schimbul susţinerii Franţei în lupta anti-ISIS, Berlinul aşteaptă sprijinirea planurilor sale legate de gestionarea crizei refugiaţilor.

Această criză a vulnerabilizat puternic poziţia celui mai puternic lider din Europa pe plan intern şi extern. Merkel a fost obligată să audă atacuri fără precedent la adresa sa din propriul partid şi din partea partenerilor de la CSU

Pentru Congresul CDU de astăzi s-a negociat zile în şir un text de compromis care să închidă gura contestatarilor lui Merkel. Aceştia cereau o schimbare de politică şi stabilirea unui număr-limită de refugiaţi. Nu au reuşit să obţină asta, ci doar o ”reducere a fluxului de refugiaţi prin măsuri eficiente”. Textul a fost formulat expres foarte vag pentru ca ambele tabere să-i poată da interpretarea dorită, dar el arată clar cât de delicată devine criza refugiaţilor pentru Merkel şi pentru CDU. Dincolo de nuanţele semantice, ei caută în continuare să arate că au soluţii şi că situaţia este sub control, deşi în multe oraşe precum Berlinul autorităţile care trebuie să gestioneze problema refugiaţilor sunt complet depăşite.

Conflictul din Ucraina

În ceea ce priveşte conflictul ucrainean, deşi de la început nu a fost încântată de ideea sancţiunilor economice, Merkel a înţeles că acestea sunt singura pârghie viabilă pe care UE o are pentru a influenţa comportamentul Rusiei, care a încălcat dreptul internaţional, ordinea de securitate şi suveranitatea şi integritatea unei ţări. Ea a ţinut piept în plan intern presiunilor industriei germane, ale căror interese au fost afectate, şi în plan extern a reuşit să convingă statele membre UE de ce Rusia trebuie sancţionată până nu respectă din nou dreptul internaţional.

E adevărat că Merkel a insistat pe o politică de menţinere a contactului frecvent, mai ales telefonic, cu preşedintele rus Vladimir Putin care n-a dat roade. Păstrarea canalelor de comunicare deschise n-a însemnat decât că Rusia a mimat dialogul şi nu şi-a îndeplinit angajamentele luate, deci a fost o amăgire.

Cancelarul german s-a străduit să împiedice cu orice preţ o escaladare a crizei din Ucraina şi izbucnirea unui război total şi a insistat constant pe implementarea acordului Minsk II. Acesta a avut ca efect îngheţarea conflictului. Unii experţi au criticat politica Germaniei în această criză arătând că, în ciuda faptului că Rusia şi separatiştii nu respectă prevederile acordului Minsk II, iar situaţia pe frontul de est s-a înrăutăţit, europenii au continuat să facă presiuni asupra părţii ucrainene să implementeze acordul.

Abordarea europeană de a obţine o de-escaladare a conflictului cu orice preţ şi o retragere a forţelor ruse, prin concesii făcute de Ucraina separatiştilor nu a funcţionat, ba chiar a avut efectul contrar. Mai mult, s-a văzut clar că Merkel şi europenii nu aveau şi nu au nici în prezent un plan B pentru cazul în care acordul Minsk II nu este implementat, fapt de care profită Rusia şi-n prezent, nerespectându-şi angajamentele luate.

Putem observa totuşi că Merkel are meritul de a fi reuşit să ţină frontul occidental unit în faţa agresiunii ruseşti, în ciuda criticilor la adresa sancţiunilor impuse Rusiei venite din partea unor ţări precum Grecia sau Ungaria.

Războiul anti-ISIL

Recent Germania a decis să trimită 1.200 de soldaţi, avioane de recunoaştere şi alte echipamente militare grele împotriva grupării teroriste Daesh, alăturându-se coaliţiei conduse de SUA. În acest caz, Merkel a vrut să transmită un semnal clar de solidaritate cu Franţa, după atentatele de la Paris. Germania are nevoie de sprijinul Franţei în toate dosarele mari, de la criza ucraineană până la cea a refugiaţilor. Mai ales acum când consensul este atât de greu de obţinut la nivel european, motorul franco-german trebuie să funcţioneze ca uns.

Ajutorul Germaniei nu este deci o acţiune altruistă. Berlinul aşteaptă în schimb susţinerea planurilor sale legate de gestionarea crizei refugiaţilor. În plus, Merkel este interesată ca printr-un sprijin militar direct să poată influenţa operaţiunile militare ale Franţei şi altor ţări europene împotriva ISIS, dat fiind că acesta este cauza valului de refugiaţi care inundă Germania.

Un paradox în poziţia Berlinului, semnalat de Josef Janning, expert la ECFR, este că decidenţii germani cred că ISIS nu poate fi înfrânt doar cu raiduri aeriene, dar nu vor să trimită trupe terestre. Ei consideră că este nevoie de o înţelegere cu Rusia pentru a pune capăt războiului dintre regimul Assad şi opoziţie.

Susţinerea militară pentru Franţa este menită însă să sporească influenţa Berlinului asupra unui eventual armistiţiu şi a unei tranziţii în Siria, în ideea că de acestea depinde reducerea fluxului de refugiaţi care ar putea inunda Germania anul viitor.

În concluzie, fie că am fost sau nu de acord cu politicile ei, în 2015 Angela Merkel a fost figura centrală în gestionarea tuturor crizelor care au zguduit Europa. De modul în care va gestiona în continuare criza refugiaţilor va depinde cum va intra cancelarul german în istorie.

Citiţi şi: De ce preia Germania cei mai mulţi refugiaţi