Ce urmează după Brexit: o Uniune flexibilă cu două viteze

Tentaţia lui Jean Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene şi a lui Martin Schulz, preşedintele PE, pare să fie o abordare punitivă faţă de Marea Britanie. Imediat după vot, aceştia au exprimat o poziţie dură, potrivit căreia procedura de declanşare a Brexit-ului trebuie să înceapă cât mai repede, pentru că orice trenare prelungeşte incertitudinea şi adânceşte criza UE. Ideea era să fie descurajate alte experimente similare, care ar putea fi inspirate de acest precedent. Pe aceeaşi linie s-au plasat şi preşedintele Franţei, Francois Hollande şi premierul italian Matteo Renzi. Doar cancelarul german Angela Merkel a avut o abordare mai temperată şi prudentă, ştiind cât de legată este economia Germaniei de cea a Marii Britanii şi că vor exista pierderi şi pentru aceasta. Până la urmă după prima zi a summitului de ieri, şi cancelarul german a declarat că Brexitul este ireversibil şi că aşteaptă de la Londra să introducă cererea de ieşire în conformitate cu articolul 50, chiar dacă nu a fost stabilită o dată clară pentru a-i lăsa pe britanici să pregătească poziţia de negociere.

Abordarea liderilor instituţiilor europene a fost una de tipul – britanicii sunt de vină, noi nu avem nicio vină – iar singurul lor răspuns că în toate crizele de până acum - respingerea acordului de asociere pentru Ucraina prin referendum în Olanda, criza euro, criza refugiaţilor - a fost că este nevoie de mai multă Europa, de mai multă integrare. Chiar dacă influentul ministru de Finanţe german Wolfgang Schäuble a declarat pentru Spiegel că ”nu putem să cerem pur si simplu mai multă integrare ca răspuns la Brexit”, iar Jean-Claude Juncker, preşedintele CE, declarase înainte de referendum, că în caz de Brexit ”nu este realist să insişti pe aprofundarea eurozonei”, în prezent exact asta se întâmplă.

Există tot mai multe speculaţii că francezii, germanii şi liderii instituţiilor UE abia aşteptau ca britanicii să iasă pentru a-şi putea avansa proiecte la care aceştia s-au opus vehement de-a lungul vremii precum o armată comună europeană şi în final crearea unui super stat european, aşa numitele State Unite ale Europei.

Într-adevăr miniştrii de Externe german şi francez, Frank Walter Steinmeier şi Jean Marc Ayrault, au pledat imediat după vot pentru o Uniune Europeană flexibilă şi au prezentat deja un document comun, mai întâi omologilor din statele fondatoare ale UE - Italia, Olanda, Luxemburg şi Belgia - în legătură cu viitorul acesteia. Apoi Steinmeier l-a prezentat şi ţărilor din grupul de la Vişegrad.

În document se arată că unele state UE nu vor să meargă pe calea unei integrări mai profunde, acea ever closer union, şi că acestea trebuie să aibă spaţiu pentru asta. Cu alte cuvinte, se introduce Uniunea cu două viteze, în care un grup de state cu economii puternice, care pot şi vor, se integrează şi mai mult şi transferă şi mai multă suveranitate la nivel european şi îşi stabilesc mecanisme comune de gestionarea crizelor, iar cei care nu pot şi nu vor mai mult rămân în afară.

Dacă citeşti documentul obţinut şi publicat de postul de televiziune polonez TVP.info, redactat în engleză, acesta reafirmă indirect principiul subsidiarităţii – focusarea deciziei europene doar pe ce nu poate fi rezolvat la nivel naţional şi regional – dar pe de altă parte se afirmă dorinţa de ever closer union şi faptul că nivelul de ambiţie în acest sens al statelor membre este foarte diferit. Obiectivele UE sunt definite în raport cu provocările majore – asigurarea securităţii cetăţenilor care se confruntă cu tot mai multe ameninţări interne şi externe, creşterea economică şi desăvârşirea Uniunii Economice şi Monetare.

Cel mai important element este însă crearea unui European Security Compact. Atenţie, nu se vorbeşte despre o armată comună, ci despre importanţa creării unei forţe credibile de pace. Franţa şi Germania se angajează pentru o uniune europeană de securitate, bazată pe solidaritate şi asistenţă mutuală între statele membre. Nu este o noutate - clauzele pentru acestea de tipul art.5 al NATO au fost prevăzute în Tratatul de la Lisabona. O noutate este în schimb propunerea de realizare de evaluări şi analize ale cadrului strategic, care să fie discutate în Consiliul Afacerilor Externe şi Consiliul European, cu scopul de a formula interese europene comune în materie de politică de securitate şi apărare. Mai important, în document se arată că UE trebuie să-şi conducă operaţiunile civile şi militare mai eficient cu ajutorul unui lanţ de comandă civilo-militar permanent.

Pe lângă o forţă de reacţie rapidă, miniştrii de externe mai propun şi un Semestru european privind capabilităţile de apărare, care să încurajeze statele membre să discute despre priorităţile în cheltuielile lor militare şi să asigure astfel o coerenţă în dezvoltarea de capabilităţi. În timpul semestrului european, statele membre îşi aliniază politicile bugetare şi economice la obiectivele şi normele convenite la nivelul UE. Aplicat în domeniul apărării, acesta înseamnă o coordonare a politicilor de apărare şi o integrare a capacităţilor militare.

În document se arată că unele state UE nu vor să meargă pe calea unei integrări mai profunde şi că acestea trebuie să aibă spaţiu pentru asta. Cu alte cuvinte, se introduce Uniunea cu două viteze, în care un grup de state cu economii puternice, care pot şi vor, se integrează şi mai mult, transferă şi mai multă suveranitate la nivel european şi îşi stabilesc mecanisme comune de gestionarea a crizelor, iar cei care nu pot şi nu vor mai mult rămân în afară.

În plus, pentru combaterea terorismului şi întărirea securităţii interne a UE, cele două state propun o platformă europeană de cooperare între serviciile de informaţii. Aceste măsuri nu înseamnă că statele membre nu mai au dreptul la propria armată sau la servicii secrete proprii, ci doar că politicile de apărare vor fi mai integrate şi coordonate. Acesta este doar un prim pas spre o politică reală de securitate şi apărare comună. Până la armata comună europeană mai este însă un drum lung.

Şi Înaltul Reprezentant pentru politică externă al UE, Federica Mogherini, a subliniat într-un alt document, Strategia Globală a UE, lansat nu întâmplător după Brexit, pentru a nu alimenta acuzaţiile euroscepticilor care avertizau că se pregăteşte o armată comună a UE, că scopul este o industrie europeană de apărare integrată, iar această coordonare şi colaborare mai bună poate fi realizată prin ceva similar cu semestrul european.

Pe de altă parte, documentul asumat de Steinmeier şi Ayrault propune ca un preşedinte full-time al Eurogrupului să răspundă în faţa unei subcomisii pentru zona euro din Parlamentul European, iar pe termen lung Eurogrupul şi preşedintele său să răspundă în faţa unui organism parlamentar, format din membri PE şi membri ai Parlamentelor naţionale, care va avea autoritate totală în privinţa supravegherii fiscale şi macroeconomice. Prin urmare, ar fi vorba despre un preşedinte şi un Parlament al eurozonei.

În concluzie, nucleul dur va fi eurozona, care va avea şi organisme proprii de conducere. Astfel Uniunea cu două viteze începe să se contureze, dar nu este clar ce se va întâmpla cu ţările non-euro precum România. Rolul şi locul lor în UE nu este menţionat în documentul franco-german intitulat sugestiv ”O Europa puternică, într-o lume plină de incertitudini”.

Citiţi şi: Cum ar putea arăta Statele Unite ale Europei