"Ce-i reproşează ateii lui Dumnezeu?" Despre credinţă, moaşte, ateism şi atacurile asupra familiei. Interviu cu Vasile Bănescu

De curând, zeci de mii de oameni au luat drumul Iaşului pentru a se închina la moaştele Sfintei Parascheva. Mii şi mii de oameni au stat în cozi uriaşe, ore în şir. Unii au bătut sute de kilometri pentru a face asta.

Demersul a stârnit, ca în fiecare an, controverse, întrebări, ironii. Pelerinii au fost catalogaţi pe reţelele sociale de către unele persoane drept "pupători de oase", "oi", "retrograzi" etc. Oameni care nu se pot ajuta singuri şi se duc să ceară minuni.

Ce este pelerinajul diferă de la om la om, fiecare internalizează altfel credinţa. Unii au credinţă ataşată de formă, de ritual, alţii au poate, conştient sau nu, credinţă de tip tranzacţional, speră ca în schimbul rugăciunii să obţină minunea pe care o doresc. Ce ar trebui să fie însă un pelerinaj? Potrivit fostului purtător de cuvânt al BOR, pentru un creştin adevărat pelerinajul este, în esenţă, o călătorie spirituală profundă. Adevăratul creştin nu pleacă la drum pentru a cere minuni de la moaşte, ci se angajează într-o căutare interioară, dorind să se apropie de Dumnezeu. Pelerinajul nu este o simplă practică religioasă, ci o modalitate de a exprima trăirea autentică a credinţei.

Credinţa adevărată, crede Vasile Bănescu, este o trăire profundă, o relaţie personală şi vie cu Dumnezeu. Şi, nu în ultimul rând, un demers raţional. Credinţa şi raţiunea sunt complementare, a explicat el într-un amplu interviu acordat Epoch Times, nicidecum aflate în de opoziţie, aşa cum sunt puse uneori de persoanele care neagă existenţa Divinului.

Vasile Bănescu a vorbit în interviu despre credinţă, practicarea raţională a acesteia, despre ateism, efectele comunismului asupra mentalului colectiv românesc, despre familie şi atacurile la adresa ideii de familie etc.

Redăm principalele declaraţii ale lui Vasile Bănescu pe aceste subiecte.

Reporter: Domnule Bănescu, ce semnificaţie are pelerinajul de fapt? Cred că ştiţi că există percepţia - foarte mulţi, atei în general, îi cataloghează pe pelerini drept pupători de moaşte, pupători de oase, care se duc la pelerinaj cerând o minune. Şi domnule, "de ce se duc oamenii ăştia la pelerinaj? Ce, nu face Sfânta minuni în fiecare zi? De ce doar o zi?" De ce se duce un creştin adevărat la pelerinaj?

Bănescu: Mă bucur că aţi rostit sintagma creştini adevăraţi. Pentru că sunt foarte mulţi creştini închipuiţi. Există şi astfel de oameni. Există creştini masificaţi, creştinii care evoluează, aş spune, epidermic în zona aceasta a credinţei. Dar cu un cuvânt deja consacrat, cine suntem noi să-i judecăm?

Aici nu e vorba de creştini. Fiecare îşi trăieşte credinţa aşa cum a primit-o în familie, aşa cum a asimilat-o cât a putut în zona bisericii. Nu vorbim de perfecţiune şi, repet, de ceva maiestuos neapărat în legătură cu viaţa creştină a fiecăruia dintre noi. Suntem oameni păcătoşi şi o societate creştină nu e o societate în care nimeni nu păcătuieşte, ci o societate în care mulţi se căiesc. Asta e important de ştiut.

În legătură cu pelerinajul. Pelerinajul este, în primul rând, una dintre expresiile trăirii religioase. El e de regăsit, aşa cum ştiţi, şi în alte religii şi nu doar în creştinism. El exprimă conţinutul credinţei, încrederii unor oameni - foarte mulţi - în ce? În autoritatea spirituală a persoanei sfinte spre care călătoresc.

În cheie teologică, pelerinajul este o dublă mişcare. În primul rând e un pelerinaj a lui Dumnezeu însuşi care vine spre om - cazul întrupării lui Hristos. Dumnezeu porneşte într-o călătorie spirituală, metafizică, spre om şi se întrupează, deci vine în umanitate. Asta are în replică pornirea omului spre căutarea lui Dumnezeu.

Şi un creştin nu e cineva instalat în zona certitudinilor şi a beatitudinii. Un creştin e un om care se luptă cu necredinţa sa, cu scepticismul său, cu agnosticismul uneori, în cazul unora, dar e cineva care se luptă. Cineva care se luptă e în mişcare.

Cineva care alege să plece de la Alba Iulia şi să vină la Iaşi e cineva care face un efort pentru că simte nevoia să-l facă şi acest om trebuie preţuit, nu criticat, că se duce să se închine unei sfinte istorice, care este Sfânta Parascheva. Este o personalitate Sfânta Parascheva, nesfârşit mai mare decât cârtitorii care nici măcar nu ştiu cine este şi care vorbesc de oase, necunoscând cuvântul moaşte, care le sună bizar sau comic.

Asta e o problemă a lor şi a ignoranţei pe care nu vor să şi-o spulbere citind, stând de vorbă cu nişte oameni. E foarte uşor să comentezi, din spatele unui cont, despre cineva. E cel mai uşor lucru şi, în acelaşi timp, cel mai laş lucru, de vreme ce nu ieşi să îţi aduci nişte argumente.

Într-o discuţie cu altcineva decât dumneavoastră, aş putea să argumentez că sfintele moaşte sunt radical diferite de simplele oase. De ce? Pentru că, în primul rând, aceste moaşte nu putrezesc, pe când oasele putrezesc, şi de aici rezultă nişte lucruri. Dar nu mai intrăm acum într-o discuţie teologică.

Există, bineînţeles, lucruri care pot frapa într-un pelerinaj. Ca observator neutru, dacă priveşti de sus, în primul rând vezi un rând nesfârşit de oameni, cum spuneaţi, întins pe mai mulţi kilometri.

Ce poate să-i determine pe aceşti oameni? Noi, şi o oră dacă stăm la un rând undeva să ne plătim o factură, sau nu o oră, jumătate de oră, simţim că explodăm. Aceşti oameni nu stau la un rând ca să-şi achiziţioneze ceva pentru ei. Stau pentru că credinţa îţi dă această putere.

Credinţa e o realitate care se traduce prin a acorda încredere celor nevăzute. Credere, de aici vine din latină cuvântul credinţă şi la noi. A da credit celor nevăzute. Cunoaşteşti ceva mai frumos decât asta? Să dai credit celui nevăzut, lui Dumnezeu, care pare în faliment uneori în viaţa unora dintre ei.

Reporter: Este tocmai motivul pentru care ateii îl neagă: nu îl vedem, ştiinţa nu i-a demonstrat existenţa, deci nu există.

Bănescu: Ateii nu-i iartă lui Dumnezeu, ce credeţi că nu-i iartă? "Inexistenţa" lui, pentru că ei spun că nu există. Şi dacă nu există, de ce te tot cerţi cu El? Adică asta e o mare contradicţie pe care nu ne-au lămurit-o încă.

De ce nu-l lasă pe Dumnezeu în pace dacă sunt convinşi că El nu există? Sau se războiesc cu cei care ştiu că există prin credinţă, care este şi instrument de cunoaştere, care nu este doar un sentiment edulcorat. Care la unii poate fi şi aşa. Repet, nu judecăm.

În registru creştin, ca în orice registru uman, sunt oameni şi oameni. Unii care ajung cu gândirea lor să descifreze zona celor nevăzute şi a credinţei, mergând până la rădăcinile creştinismului - asta este ideal, pentru că e diferenţă între creştinismul din primele trei secole şi creştinătatea apărută după secolul IV, care înseamnă inclusiv masificare religioasă - şi alţii care nu au această putere de pătrundere. Dar credinţa le face cu adevărat bine şi ea nu este o minciună, cum şi-a permis cineva foarte respectabil cultural să spună.

Cristos nu ne-a minţit că e Dumnezeu, fără să fie. N-a rostit o "minciună albă", cum spunea acest personaj, repet, important cultural, dar fără organ religios. Cine eşti tu, ca om, să judeci şi să desfinţezi istoria multimilenară a umanităţii? Pentru că nu există în istoria umanităţii vreo pată albă de ateism. Nu există, n-are cum să existe, nu e posibil. Omul se sufocă dacă îşi blochează, ceea ce nici nu e posibil, această pornire spre spiritual. E foarte limpede lucrul acesta.

Reporter: Vorbeaţi ceva mai devreme de creştinism raţional. Ce înseamnă cu adevărat credinţa? Sigur, aşa cum spuneaţi, ea se manifestă în multe feluri, depinde de structura internă a fiecăruia, de cum a cunoscut credinta, cum a internalizat-o, tocmai înţelege să o trăiască.

Dar câţi oameni credeţi că practică cu adevărat credinţa şi câţi au credinţă de tip magic? Sau mai rău, de tip tranzacţional: "Vin la tine Doamne sau vin la tine Parascheva şi tu, în schimb, o să-mi dai sănătate şi ce-ţi mai cer eu". Unii fac conştient asta, altii nu. Mai sunt oameni care dau acatiste, mi-au mai povestit preoţi, în care se roagă la Dumnezeu să-l pedepsească pe duşmanul lui. Aceasta este credinţă sau nu?

Bănescu: Nu este.

Reporter: Cum se practică credinţa?

Bănescu: Există nişte distincţii în credinţă. Există, în primul rând, oameni care cred că cred, doar cred că cred, adică ei cred că sunt în ordine, ei cred că au credinţă şi au, dar e un tip de credinţă, ca să spun aşa, eronată, în sensul că nu coincide cu credinţa autentică.

Ce e credinţa autentică? Este credinţa, de exemplu, a Sfântului Toma, numit nedrept Necredinciosul. E credinţa apostolilor, care iniţial n-au crezut în Inviere, dar apoi au îmbrăţişat realitatea. Nu s-au pus să se certe cu realitatea, cum fac ideologii de azi, cum fac progresiştii, cum fac oamenii necredincioşi, care judecă pe cei credincioşi, ignorând faptul că ei nu ştiu ce înseamnă să fi credincios, în timp ce un om credincios ştie cum e să fi necredincios, pentru că a avut această experienţă. Asta e o poziţionare care spune multe.

Aşadar, credinţa reală este credinţa care nu evacuează raţiunea. Ce înseamnă asta? Că credinţa poate să se împrietenească cu raţiunea. Tu, ca om credincios, nu respingi ştiinţa, de exemplu. Ştiinţa autentică nu contrazice credinţa. Aşadar, credinţa reală este credinţa care nu evacuează raţiunea.

Reporter: Şi totuşi, ateii o invocă frecvent ca sursa necredinţelor: "Ştiinţa nu a demonstrat existenţa lui Dumnezeu, drept urmare, Dumnezeu nu există."

Bănescu: Greşeala, eroarea lor porneşte chiar din acest punct, punând ştiinţa pe acelaşi plan cu Dumnezeu, ceea ce e absurd. Evident că e absurd, de vreme ce Dumnezeul postulat de cele mai mari minţi ale umanităţii - nu are rost să înşir că ne-ar lua jumătate de oră aceste mari minţi ale umanităţii din toate timpurile care au postulat şi raţional existenţa lui Dumnezeu - sunt celebrele argumente raţionale pentru existenţa lui Dumnezeu de care aceşti oameni habar nu au, bineînţeles, pentru că le lipseşte deschiderea culturală.

Aceşti comentatori de ocazie, chibiţi în zona aceasta a credinţei şi necredinţei sunt oameni care cel mult inspiră, cel puţin mie, un tip de bună dispoziţie, pentru că e ridicol să-i vezi cum încearcă să demonstreze lucruri deja cunoscute.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, credinţa se împrieteneşte cu raţiunea acolo unde există onestitate. Să recunoşti că viaţa umană, realitatea, poate fi descifrată de raţiune, pentru că de asta a dat Dumnezeu raţiune omului, să descifreze realitatea, să se bucure de ea, să o cunoască.

Ştiinţa majoră asta face. Pătrunde pur şi simplu în creaţie şi o descifrează şi se fac descoperiri. E firesc lucrul acesta. Trăim într-o lume atât de bogată pe care vechii greci o numeau cosmos. De aici avem cosmosul, de la cuvântul cosmos, care înseamnă ordine.

Ordinea aceasta, ce indică? Indică cumva un hazard? Dacă aruncăm pe masă acum nişte cărţi de joc, credeţi că se aliniază toate într-o anumită ordine? Nu! Hazardul nu există. Există inteligenţă ordonatoare. Există spirit ordonator care a creat lumea. Asta o spun inclusiv oamenii mari de ştiinţă. Şi cum observa cineva nu există conflict între credinţă şi raţiune ci între două credinţe apare acest conflict. Adică între islamism şi creştinism celebre războaie, cruciadele, de exemplu. Din păcate, au existat şi aceste lucruri.

Inclusiv oamenii aceştia necredincioşi au un tip de credinţă: ei cred că Dumnezeu nu există. Şi asta e o formă de credinţă. Atunci când tu crezi că ceva e altfel decât ţi-o spune realitatea.

Aşadar eu pledez pentru firescul care derivă din Evanghelie unde Cristos ne spune: "Cunoaşteţi". E un îndemn la cunoaştere. Cunoaşteţi-L pe Dumnezeu. Asta înseamnă să-ţi pui mintea la lucru. Nu înseamnă că stai în strană şi deasupra ta apare ceva care şopteşte marile taine. Nu, nu e vorba de asta. Înseamnă a căuta. Un om credincios are datoria să caute. În primul rând să-şi cunoască bine tradiţia lui.

Pe mine mă întristează enorm că foarte mulţi ortodocşi habar nu au de Crezul creştin. Ei nu ştiu ce conţine crezul. Dacă întrebăm acum pe stradă oameni care se declară creştini şi ortodocşi şi îi pui să spună Crezul, nu îl ştiu. E o datorie să-ţi cunoşti tradiţia. Dacă te numeşti creştin şi la recensământ n-ai niciun dubiu să scrii acolo că eşti creştin ortodox, dar nu ştii Crezul, e o mare problemă.

Reporter: Mulţi sunt creştini de formă, nu de fond.

Bănescu: Din păcare, dar asta se întâmplă în contextul unei masificări, a unei urbanizări care deja împiedică pastoraţia preotului, aşa cum e ea, e loc de mult mai bine şi acolo. Trăim într-un context minat de inevitabil. Ce rămâne ca variantă, rămâne viaţa personală, relaţia cu celălalt, să vedem ce ne asemănă şi ne uneşte, chipul lui Dumnezeu din el.

Când vă privesc, eu disting dincolo de chipul dumneavoastră persoana cu demnitate, cu suferinţe proprii, cu nevoi pe care eu, e un exemplu, fireşte, mă pot aplica asupra lor în calitatea mea de creştin, întrebându-vă dacă vă pot ajuta cu ceva. E un exemplu banal, dar e un exemplu din care rezultă că un om credincios e un om cu atenţie orientată, binevoitor asupra celuilalt.

Dacă vedem creştini care merg la biserică şi ies apoi întorcând faţa de la cel care îi cere ceva, crezând că nu merită omul acela, sau şi mai rău înjurându-te crunt, sau care aleg să postească şi bine fac, dar postesc doar de mâncare, sigur, eventual îmbuibându-se cu mâncare de post, dar mâncând carnea aproapelui lor prin bârfă, prin tot felul de defăimări şi calomnii, acela nu e creştinism. Evident că nu e şi v-am spus de la început că există o distincţie între creştinism şi creştinătate.

Creştinismul în stare pură e în Sfintele Evangelii, în cuvintele lui Cristos. Ne împiedică cineva să le citim? Ne împiedică pe noi, creştini ortodocşi, cineva să citim Scriptura şi să o cunoaştem mai bine?

Reporter: Domnule Bănescu, vorbeaţi despre unitate, despre lucruri care unesc. Trăim totuşi într-o societate, cel puţin la noi în România, tot mai atomizată, tot mai divizată, vedem tot mai multă intoleranţă, cei care gândesc diferit de noi sunt puşi la zidul infamiei, sunt catalogaţi drept proşti sau devin duşmanul. Care credeţi dumneavoastră că sunt principale tare morale ale societăţii româneşti şi cum pot fi ele reparate?

Bănescu: Aceste tare au rădăcini foarte adânci, încă mai merg după 34 de ani în zona unei epoci care a mutilat percepţii, mentalităţi, valori, a incitat la folosirea dedublării, toţii ne prefăceam cum se spune că muncim şi ei se prefăceau că ne plătesc, sunt tot felul de locuri comune.

Bineînţeles că aceste tare ar fi trebuit să se diminueze în ultimii 34 de ani. Din păcate, mersul nostru prin istoria ultimelor decenii n-a fost cel mai bine ghidat pentru că, din păcate, ştim prea bine, primii ani '90 au fost ani în care elita acestui popor a fost blamată de o majoritate a acestui popor ieşit din comunism cu mintea tulbure şi fără repere morale şi culturale suficient de mari.

Dar dintre aceste tare care n-au dispărut, cel mai mult cred că ne deranjează pe toţi familiarizarea noastră a tuturor cu o corupţie pe care o tolerăm, de la gesturile mici până la lucrurile care destabilizează economia României, există un tip de înţelegere perversă a acestei înşelări reciproce.

E un caz recent acum, un medic acuzat că ar fi luat mită. Bineînţeles că omul de rând are dreptate să se întrebe dacă omul acela căruia i se băga poate în buzunar 50 de lei sau i se livra o găină poate fi dat exemplu de corupţie majoră în timp ce această ţară e pe alocuri îngenuncheată economic din cauza unor devalizări provocate de reţele în care sunt oameni importanţi.

Aceste lucruri disproporţionate atrag atenţia publică. Aşadar, sigur, corupţia e o mare problemă încă în România. Ea nu lipseşte nici din alte ţări, însă sunt ţări destabilizate din cauza asta.

Apoi, din perspectiva mea lucrurile nu stau bine în zona aceasta despre care am vorbit mai mult astăzi, zona credinţei. O credinţă neinformată, o credinţă care ajunge să se idolatrizeze pe sine respingând cultura, respingând raţiunea, nu ne face bine. Sigur că ea, repet, nu poate fi judecată. Eu tot mai o judec şi nu cred că fac bine, dar dacă sunt întrebat, încep să descriu lucrul acesta.

Mi-aş dori ca poporul nostru să fie un popor mai atent la elitele lui. Avem încă oameni extraordinar de valoroşi, de importanţi, e vina televiziunilor, cred, care nu-i invită pe aceşti oameni.

Reporter: Şi care şi desfinţează, am văzut, adevărat, de multe ori. Cred că vine din comunism egalitatea în jos. Nu putem să ne ridicăm la nivelul unei elite, tragem elita în jos.

Bănescu: Nu generalizăm. Există oameni care mai apar, dar prea puţini. Avem personalităţi culturale extraordinare, care au ceva de spus, dar care nu pot fi văzute nicăieri din cauza unor grile de programe care nu acordă culturalului niciun tip de spaţiu şi care, bineînţeles, văduvesc o mare parte a societăţii care încă se mai uită la televizor de contactul cu aceşti oameni extraordinari.

Reporter: Dat fiindcă am vorbit de tarele societăţii şi de valorile care se disipă, o ultima întrebare, domnule Bănescu, este familia, instituţia familiei, vi se pare că este în pericol în societatea românească? Vă întreb în contextul în care am auzit în multe contexte, sintagma familia tradiţională rosită cu batjocură, aproape cu dispreţ. Când spui familie, spui pentru anumite persoane familie tradiţională, ceea ce înseamnă "el bea, se-mbată, o bate, ea cu baticul la cap la cratiţă." Şi familia este văzută ca ceva retorograd, anacronic, ceva care nu mai corespunde timpurilor noastre. Se merge pe ideea de situashionship şi pe consum, iubirea s-a terminat, mergem in următoarea relaţie, la revedere.

Bănescu: Ce facem când ceva începe să ne deranjeze? Începem să caricaturizăm acel ceva. Caricaturizarea familiei compuse din mamă, tată, copii este astăzi la mare preţ, această caricaturizare, în spaţiile ideologice. Adică ideologii antifamilie, ideologii pro-avort cu orice preţ, nimeni nu pledează pentru interzicerea avortului.

Acest lucru nu e posibil într-o societate democratică. Biserica, şi prin mine, cât eram purtătorul ei de cuvânt, a pledat pentru informarea mamelor, pentru un tip de informare şi de educaţie menit să privilegieze viaţa, nu avortul. Avortul poate surveni în contexte dramatice, în contexte pe care nu le judecă nimeni şi mă îndoiesc că Dumnezeu poate judeca aspru o situaţie tragică în care se întâmplă lucrul acesta, dar aceşti oameni sunt favorabili unui tip de cultură din care morala e total evacuată, un tip de cultură mai degrabă favorabilă morţii decât vieţii.

Rrepet, nimeni nu pledează pentru interzicerea avortului, ca să fie clar, într-un sistem democratic acest lucru este exclus, dar putem pleda şi cred că avem datoria, ca oameni care ne-am născut, întâmplător ne-am născut, de asta putem vorbi despre avort, avem datoria să pledăm pentru viaţă, să înţelegem că ceea ce creşte minunat în trupul unei femei este o persoană, nu este un apendice pe care îl scoţi şi-l arunci. Este o persoană, nu contează cât de mică, toţi începem de la ceva infinitezimal şi devenim ceva, în ghindă este stejarul, ce ar fi să luptăm împotriva ghindelor, asta nu înseamnă că afectăm pădurile de stejar? adică umanitatea păstrând comparaţia.

Aşadar, familia nu doar în România este asaltată, este într-un tip de disoluţie mai avansat sau mai puţin avansat. Motivul este, ca să spun aşa, spiritul veacului, spiritul veacului nostru, de la vechii romani ştim că există seculum, adică acest spirit al veacului, el înseamnă un tip de mentalitate, înseamnă un tip de influenţă ideologică, ce ne face să credem că a avea familie, de exemplu, e împovărător: de ce să nu călătorim şi de ce să întemeim o familie, mai amânăm până la 50 de ani, de exemplu, când nu mai poţi face copii eventual.

Acest tip de influenţă hedonistă, toţi suntem victimele ei, nu ne extragem din asta, influenţa hedonistă, adică trăieşte clipa, bucură-te de plăceri până nu mai poţi, înseamnă neglijarea unei datorii care este într-un fel întemeierea unei familii.

Fireşte că nu e obligatorie, există oameni care pot spune nu am vocaţia întemeierii unei familii, sunt oameni mai rari aceştia care preferă singurătatea, dar a deveni trend, a deveni un fenomen care include o majoritate neîntemeierea unei familii, înseamnă o catastrofă în planul istoric al unui popor.

Noi, în contextul în care rata mortalităţii este mult mai mare decât cea a natalităţii, riscăm să ieşim din istorie. Un popor care nu promovează viaţa, care promovează avortul, care promovează, ca să spun aşa, un tip de viaţă dictată de libertinaj şi nu de libertatea care presupune responsabilitate, e un popor care se va confrunta în timp cu mari probleme.

Noi, românii, nu stăm prea bine la capitolul acesta, nici alţii, pentru că, repet, familia a fost ţinta unor atacuri ideologice după 1968 mai ales, când au izbunit acele revoluţii culturale, Paris 1968, când se scria pe ziduri: e interzis să interzici. Dar da, unele lucruri pot fi interzise, criminalitatea nu trebuie interzisă? Consumul de droguri trebuie promovat, cumva? Şi multe alte lucruri care ne fac rău.

Dar acest spirit, acest tip de mentalitate care nu mai acceptă autoritatea de tip moral, e un tip de mentalitate, nu doar perdant, chiar suicidar, pentru că, dacă ajungem să dispreţuim familia, înseamnă că ne dispreţuim părinţii, bunicii, ne-am născut şi noi, şi ce facem? Nu avem, cumva, datoriile celor care ne-au precedat?

Ce facem cu viaţa noastră? Ne-o irosim în sălile jocurilor de noroc, în călătorii nesfârşite? Avem datoria să muncim, avem datoria să îi ajutăm pe alţii? Avem datorii morale, inclusiv faţă de noi înşine. Această neglijare a aspectului moral în spaţiul public mi se pare catastrofală şi oamenii despre care am vorbit la început (politicienii, în prima parte a interviului care poate fi vizionată aici n.r.) au datoria să promoveze inclusiv moralitatea publică, pentru că moralitatea publică are legătură şi cu morala familiei.

Familia e prima sursă în care omul ia contact cu noţiunile morale. Dacă nu avem o familie, evident că nu ajungem neapărat prea departe. Toţi am fost ajutaţi de familie."

Interviul video poate fi urmărit aici.