Tragedia imigranţilor de la Calais şi neputinţa Europei
alte articole
De mai multe săptămâni mii de refugiaţi disperaţi din oraşul francez Calais încearcă să pătrundă prin tunelul de sub Canalul Mânecii, chiar cu preţul vieţii, pentru a ajunge în Marea Britanie. Autorităţile franceze şi britanice şi-au pasat vina, s-au acuzat reciproc şi au alocat mai mulţi bani şi poliţişti pentru a asigura securitatea. Aceste măsuri n-au însă cum să rezolve problema pentru că ele vin ca răspuns la un simptom, nu la cauză.
Premierul britanic David Cameron a anunţat joia trecută măsuri dure menite să le taie pofta "imigranţilor ilegali" din Africa şi Orientul Mijlociu să vină în Marea Britanie. Că să le arate că în Regat nu curge lapte şi miere, el a ameninţat că va reduce contribuţiile financiare pentru aplicanţii la azil respinşi, ceea ce ar afecta mii de familii, şi că le va îngreuna imigranţilor accesul la piaţa muncii britanice. Cameron nu înţelege însă că cei care iau cu asalt Eurotunelul în prezent nu sunt migranţi economici clasici, care caută o viaţă mai bună şi pot fi speriaţi şi descurajaţi cu asemenea măsuri. Majoritatea lor nu au nicio alternativă, sunt fugari din calea unor conflicte sângeroase, a unor războaie civile, a opresiunii şi extremismului religios din ţări de origine precum Siria, Eritrea, Somalia sau Afganistan. Ca urmare, neavând nimic, ei nu au ce pierde şi preferă să-şi rişte viaţa decât să trăiască în iadul de acasă. Noi legi restrictive ale imigraţiei, mai multe garduri de sârmă ghimpată şi mai multă poliţie nu pot să-i determine să renunţe la speranţa de a găsi o viaţă mai bună. E adevărat că dacă statul britanic va reduce ajutoarele pentru cei peste 10.000 de căutători de azil respinşi şi familiile lor, aceştia vor fi şi mai săraci şi precarizaţi, dar asta nu rezolvă problema pentru că ei nu vor renunţa şi nu se vor întoarce acasă.
Neputinţa UE
Europa nu are în continuare o politică de migraţie coerentă şi comună. Preşedintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker, se declara recent dezamăgit că statele UE nu s-au putut pune de acord asupra împărţirii şi preluării a 40.000 de refugiaţi din Italia şi Grecia, ţările cele mai afectate de imigraţie. Miniştrii Justiţiei şi Afacerilor Interne ai ţărilor membre hotărâseră la summitul din iulie ca până în octombrie cele 28 de state să-şi împartă 32.250 de imigranţi, dar nu pe baza unei cote obligatorii, ci pe o bază voluntară.
Între timp, tot Comisia Europeană îşi oferă sprijinul Marii Britanii şi Franţei care continuă jocul de-a pasărea responsabilităţii pentru criza de la Calais. Comisarul European pentru migraţie, Dimitris Avramopoulos, le-a reamintit că executivul european poate să le ofere sprijin în privinţa analizării dosarelor solicitanţilor de azil, dar şi în identificarea imigranţilor în colaborare cu ţara lor de origine pentru a facilita repatrierea lor. "Comisia va plăti Franţei o primă tranşă de 20 de milioane de euro în cadrul Fondului european pentru azil, migraţie şi integrare. Marea Britanie a primit deja 27 de milioane de euro. Sumele totale prevăzute pentru cele două ţări din acest fond sunt de 266 de milioane de euro pentru Franţa şi de 370 de milioane de euro pentru Marea Britanie pentru perioada 2014-2020", a declarat el, citat de Agerpres, arătând că deocamdată "nici Franţa, nici Marea Britanie nu au cerut ajutor suplimentar".
De partea cealaltă, Londra şi Parisul au continuat să-şi paseze vina pentru situaţia din Calais. Ministrul de Interne francez Bernard Cazeneuve a cerut Marii Britanii o "mobilizare suplimentară", arătând că "în ultimele luni şi-a înmulţit contactele cu autorităţile de la Londra pentru ca ei să se implice mai mult în gestionarea unei probleme care îi priveşte pe ei tot atât cât şi pe noi". Ziarul britanic Telegraph a scris că guvernul francez nu mai poate continua să-şi neglijeze răspunderea de a apăra graniţele Franţei şi să dea mai departe problemele sale Marii Britanii. El a acuzat Parisul de un "egoism inacceptabil ". La rândul său, premierul Cameron a vorbit despre un "val de imigranţi ilegali", deşi oamenii disperaţi din Calais nu au trecut încă prin procedura de solicitare de azil.
Cei care iau cu asalt Eurotunelul în prezent nu sunt imigranţi economici clasici. Majoritatea lor nu au nicio alternativă, sunt fugari din calea unor conflicte sângeroase şi a unor războaie civile. Neavând nimic, ei nu au ce pierde şi preferă să-şi rişte viaţa decât să trăiască în iadul de acasă.
"Ce s-a întâmplat cu umanitatea noastră dacă ne putem uita la o altă făptură umană şi s-o categorisim ca ilegală?", se întreabă retoric Patrick Kingsley într-o analiză pentru The Guardian în care propune relocarea legală a refugiaţilor în Europa ca soluţie alternativă la luarea de măsuri menite să împiedice venirea acestora. El argumentează că cei un milion de refugiaţi din ţări precum Siria, Eritrea, Afganistan, Sudan sau Libia nu pot fi convinşi să aştepte în ţările de tranzit din Orientul Mijlociu şi din nordul Africii decât dacă li se promite relocarea legală într-un orizont de timp viabil şi rezonabil. În prezent UE a promis relocarea a 22.000 de sirieni şi eritreeni care aşteaptă în Orientul Mijlociu să aplice pentru azil, iar Kingsley consideră că numărul ar trebui crescut la un milion. În opinia sa, dacă acest flux migratoriu ar fi împărţit între statele europene el ar avea un impact social minimal. Există şi un precedent în acest sens, după războiul din Vietnam, ţările occidentale relocând 1,3 milioane de refugiaţi din regiune.
O soluţie ar fi deci un sistem ordonat şi controlat de migraţie în masă, care să prevină atâtea pierderi de vieţi omeneşti. Abordările locale de izolare prin construirea de noi garduri şi ziduri, suplimentarea numărului de poliţişti sau îndepărtarea taberelor de refugiaţi nu fac decât să acutizeze problema care este de fapt o criză globală, cel mai mare val migratoriu de după al Doilea Război Mondial.
Şi editorialistul Roger Cohen de la New York Times consideră că numărul mare de refugiaţi poate fi absorbit de comunitatea de peste jumătate de miliard de oameni care este UE. În opinia sa, faptul că şomajul este ridicat în Europa iar creşterea economică este slabă după criză nu pot sluji drept scuze pentru a ţine porţile închise, şi este nevoie de o politică coordonată care să ofere o cale legală de primire a imigranţilor. Cohen consideră că principala problemă a ţărilor europene este o lipsă de voinţă politică şi de idei. Şi are dreptate - în loc să ia măsuri care să împiedice pierderea şi mai multor vieţi omeneşti zdrobite în încercarea disperată de a se agăţa (la propriu) de trenurile spre Europa, premierul britanic Cameron vorbeşte cu răceală despre "mai multe garduri, mai mulţi ofiţeri de poliţie, mai mulţi câini, gardieni şi securitate mai bună. Facem progrese". Trist.
Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.
