David Cameron, în fruntea mersului înapoi al Europei

Premierul britanic David Cameron conduce eforturile de a pune presiune pentru a restricţiona libera circulaţiei a persoanelor, mai concret a cetăţenilor comunitari care lucrează într-o altă ţară a UE. Însă lupta lui nu este atât rod al obiecţiilor împotriva acestei politici, cât al nevoii de a părea mai dur în faţa Europei, cu dublul scop de a-şi întări leadership-ul în interiorul Partidului Conservator şi de a frâna scurgerea voturilor conservatoare înspre partidul antieuropean UKIP, notează luni ziarul El Pais.

Fobia britanică împotriva imigraţiei a început în 2001, cu imagini cu zeci de imigranţi ilegali luând cu asalt trenurile de mărfuri staţionate la Calais aşteptând să treacă Canalul Mânecii spre Marea Britanie. Acele imagini au declanşat o amplă dezbatere asupra imigraţiei şi a solicitanţilor de azil. Dezbaterea s-a transferat apoi asupra imigranţilor proveniţi din UE, după lărgirea Uniunii cu ţările din Europa Centrală şi de Est, în 2004.

Laburiştii lui Tony Blair, dornici să-şi afişeze europenismul după refuzul de a adopta euro şi pentru a-şi susţine angajamentul faţă de noii parteneri care fuseseră sub jugul comunist, au renunţat la dreptul de a eşalona venirea lucrătorilor est-europeni. A fost o mare greşeală. Fără a putea merge în alte ţări unde fuseseră impuse moratorii, sute de mii de lucrători din Europa de Est au venit în Marea Britanie, mai ales polonezi.

Fapt ce a dus la o creştere rapidă a populaţiei, mai ales în muncipiile de la periferia Londrei şi la o presiune asupra serviciilor publice - locuinţe, sănătate, educaţie - pe care nici guvernul central, nici autorităţile locale nu au ştiut să o gestioneze eficient. Deşi toate studiile au relevat că imigraţia aduce economiei britanice mai mult decât ia, în rândul populaţiei a început să crească mitul că imigranţii din UE vin în Marea Britanie pentru a trăi fără să muncească şi să îngroaşe sistemul de ajutoare sociale. Un mit răspândit de tabloide, care au înmulţit şansele electorale ale UKIP în detrimentul Partidului Conservator.

Ales în fruntea Partidului Conservator în 2005 de aripa antieuropeană, Cameron a rămas ostaticul acesteia când, la alegerile din 2010, fost incapabil să obţină majoritatea absolută şi a trebuit să convină o coaliţie cu liberal-democraţii. Prins ca într-o nicovală între eurosceptici şi populistul UKIP, tonul lui Cameron a urcat împrumutând accente antieuropene.

Această presiune l-a obligat să promită un referendum asupra permanenţei Marii Britanii şi UE. Scopul lui este însă de dezactiva ameninţarea UKIP: dacă vreţi să ieşiti din Europa trebuie să mă votaţi pe mine, nu pe Farage (liderul UKIP), pentru că doar eu vă garantez că veţi vota la un referendum asupra UE, pare el să le spună britanicilor. Cu voce tare, el spune că nu vrea ca Londra să iasă din Europa, că ceea ce vrea de fapt este să renegocieze poziţia britanică şi să supună aceste acorduri referendumului din 2017.

Împins din spate de UKIP, care a profitat de ridicarea restricţiilor de circulaţie pentru Bulgaria şi Romania pentru a prognoza o invazie a bulgarilor şi românilor care încă nu a avut loc, între măsurile propuse de Cameron se numără şi limitarea liberei circulaţii a forţei de muncă în UE. Referendumul recent din Elveţia este o armă cu dublu tăiş pentru el. Pe de-o parte, îi încurajează pe cei care cer Londrei să adopte măsuri unilaterale împotriva UE; pe de altă parte, este o primă probă de foc pentru Bruxelles.

Va reacţiona oare cu hotărâre pentru ca Elveţia să nu se transforme într-un precedent, de care se agaţă Cameron? Sau va prefera să opteze pentru măsuri blânde, cum a făcut întotdeauna? De acest lucru va depinde succesul sau eşecul repatrierii competenţelor pe care Cameron vrea să le negocieze, dacă va rămâne la Downing Street după alegerile din 2015.