Tezaure româneşti înstrăinate (I)

Fără să dea vreun semn încurajator că ar vrea să ne înapoieze tezaurul naţional, Federaţia Rusă face demult investigaţii sau duce tratative pentru recuperarea comorilor duse de „albi” în Europa Occidentală, în SUA ori în Japonia, precum şi a celor furate de nemţi în Al Doilea Război Mondial. Tot aşa, Grecia şi Italia, ca şi ţări de veche cultură din Asia sau din Africa de Nord încearcă să-şi recupereze valorile istorice înstrăinate.

Despre tezaurul nostru de la Moscova se va mai scrie multă vreme de-acum încolo, şi este limpede că nu-l vom vedea lesne înapoi sau că nu-l vom mai vedea niciodată. Însă nimeni nu se zbate şi pentru recuperarea din alte ţări a altor piese de valoare excepţională, legate direct de istoria, cultura şi civilizaţia României.

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost fascinaţi de comori, cărora le-au atribuit însuşiri suprafireşti. Astfel, în mitofolclorul nostru, se spune că deasupra comorilor îngropate apar flăcări în nopţile ce preced marile sărbători.

După credinţele româneşti, „banii”, adică aceste comori, sunt de două feluri: comori curate şi necurate. Cele curate sunt îngropate de oameni, de teamă să nu vină şi să le risipească duşmanii, tâlharii sau hoţii. Ele ard, după ce au cântat cocoşii de miezul nopţii, şi uneori chiar până la amiază. Para, adică flacăra care iese din ele, este albăstruie.

Comorile necurate au fost îngropate de zgârciţi, ca nimenea, nici măcar rudele cele mai apropiate, să nu poată avea parte de ele. Când le îngroapă, ele sunt închinate diavolului şi încredinţate pazei lui. Para lor este albicioasă ori gălbuie.

Ascunderea comorilor, prin unele locuri, se leagă de vremea nopţii, înainte de cântatul cocoşilor, când duhurile rele bântuie pământul, şi după cântatul cocoşilor, când aceste spirite malefice dispar. În Bucovina se spune: „Dacă comorile ard de cu sară până la miezul nopţii, sunt comori răle, stăpânite de necuratul; de ard de la miezul nopţii până în zori de ziuă, sunt curate, şi halal de cel ce le găseşte, că are cu ce trăi în ticnă!”

La Sălciua, judeţul Alba, se spune că în pământ sunt bani buni şi bani blestemaţi. Cei buni au fost îngropaţi de cei zgârciţi şi bogaţi, până la miezul nopţii, ca să nu-i fure hoţii ori duşmanii, iar cine-i găseşte îi poate întrebuinţa. Cei răi au fost aruncaţi în timp de urgie, „şi cine i-a aruncat i-a blestemat: Ai dracului să fiţi! Numai eu să scap!”

În Banat, cel care vrea să sape după comori, din locurile unde s-au văzut flăcări pâlpâind deasupra lor, se duce la miezul nopţii de Sângeorz în pădure, la un tei, şi jupoaie coaja de pe el cu dinţii sau cu un cuţit, dar cu mâinile la spate, nefiind iertat să se uite înapoi, căci atunci „îl ia naiba”. Cu fâşiile de tei, îngrădite pe spini albi înfipţi în pământ, înconjoară locul unde sapă, crezând că astfel împiedică duhurile rele să se apropie.

Tot în mitofolclorul românesc se spune că Uriaşii adunaseră averi nenumărate, pe care, neştiind ce să facă cu ele (!), când îşi simţeau moartea aproape, le îngropau. Şi pentru că nimeni să nu se atingă de ele după ce le îngropau, făceau tot felul de vrăji deasupra gropii şi aruncau blesteme cumplite asupra celor ce ar vrea să le dezgroape. Iar ca să fie şi mai convinşi că pământul le va păzi până la Învierea Viitoare, când vor reveni şi-şi vor lua comorile în stăpânire, le închinau diavolului! Astfel erau siguri că au pus un păzitor peste ele – şi încă pe cel mai grozav! – căci dracul pe ce pune mâna nu mai dă înapoi. Aşa încât toate comorile sunt în paza lui, iar diavolului a ajuns să i se spună „Cel-de-pe-Comoară”.

Acela care află locul unei comori şi sapă ca să o scoată păţeşte o mulţime de nenorociri din partea dracului. Mai întâi încearcă să-l înspăimânte, ieşindu-i înainte sub chipul unei capre ori al unei pisici negre. Şi dacă totuşi omul nu fuge, ci se apucă de săpat, diavolul, ori îl ologeşte sau îi ia graiul ori îl trimite pe Miază-Noapte, care-l înfricoşează atât de tare încât bietul om moare.

O dată pe an, la o vreme anume, comorile ard, adică peste locul unde sunt ascunse apar nişte flăcări: roşiatice, dacă în comoară e multă aramă, galbene, dacă e aur, de un roşu-aprins, dacă sunt rubine, verzi, dacă sunt smaralde. Când se apropie omul, flăcările dispar. Dacă omul este viteaz, poate merge acolo şi să pună un semn, ca să ştie a doua zi unde să sape.

Comorile se pot scoate doar dacă porţi o cruce în sân şi dacă stropeşti locul cu aiasmă, ca să fugă Ucigă-l-Toaca de acolo. Doar cel sortit s-o aibă, doar el poate s-o sape şi s-o ia, şi numai dacă în timpul dezgropării se fereşte să scoată vreo vorbă. Este bine ca, după ce a scos-o, să nu acopere locul, fiindcă altminteri orbeşte.

Comorile nu ard – nu „joacă” – mereu, ci doar la zile mari: în Ajunul Crăciunului, al Anului Nou, de Paşte, în noaptea de Înviere, de Sângeorz ori de Sânziene. În Munţii Apuseni, tărâmul mirific al aurului românesc, există numeroase legende în legătură cu comorile stăpânite de o zână. Acesteia i se mai spune şi Vâlva Comorilor.

Cele mai multe tezaure româneşti aflate astăzi în muzee din străinătate au fost descoperite în Transilvania, fiind însuşite de Imperiul Austro-Ungar. Se poate presupune că acestea fac parte din ceea ce a mai rămas nejefuit de romani din imensul tezaur dacic de la Sarmizegetusa.

În vederea războaielor cu Traian, regele Decebal, fiind şi mare preot, a pus în siguranţă o parte din odoarele de cult în pământul din jurul Sarmizegetusei Regia, unde relativ recent au fost descoperite nişte superbe brăţări de aur, în Banat, în Maramureş şi cine mai ştie pe unde. Multe dintre acestea vor fi fost descoperite din întâmplare, şi, cu trecerea vremii, li s-a pierdut urma definitiv.

Alte odoare au fost confecţionate după izgonirea romanilor şi obţinerea Independenţei Daciei sau chiar pe la începutul Evului Mediu pe aceste meleaguri. Câteva dintre ele au fost descoperite pe vremea stăpânirii ungurilor, respectiv a austriecilor, când autorităţile au intrat în posesia lor. Astfel, un excepţional tezaur a fost descoperit la Sânnicolau Mare, pe 3 iulie 1799, de către ţăranul Nera Vuin, pe când săpa o groapă în curtea casei, lângă o vie din preajma punctului denumit Sighet. Această comoară era alcătuită din 23 de obiecte de aur în greutate totală de peste 10 kg.