Retrospectivă Epoch Times: Europa de Vest – stagnare, austeritate şi pierderea încrederii

Deşi criza economică şi financiară din zona euro pare depăşită, ea a lăsat cicatrici adânci în ţările afectate: austeritate, stagnare, o creştere anemică şi o rată mare a şomajului. La aceste probleme nu există soluţii rapide, dar UE va trebui să le găsească.

Potrivit unui studiu al Internaţional Institute for Strategic Studies, eurozona se confruntă cu un deceniu pierdut din cauza ratei şomajului în rândul tinerilor de peste 50% în Grecia, Spania şi Croaţia.

Revista The Economist vorbeşte însă despre un uşor dezgheţ. În 2013, în toată UE per ansamblu PIB-ul a stagnat (după o scădere de 0.5% în 2012) şi ar putea creşte cu 1,4% în 2014, potrivit prognozelor Comisiei Europene. Recuperarea economică din zona euro este în curs, dar slabă.

Aşa cum s-a întâmplat şi în 2013, creşterea cea mai puternică va avea loc într-o ţară nou intrată în zona euro, Letonia (4.1%). Dar principalul impuls pentru recuperarea eurozonei îl vor da creşterea economică de 1,7% a Germaniei şi o revenire modestă a creşterii în Italia şi Spania.

Totuşi această revenire economică nu se reflectă în scăderea numărului de şomeri. Şomajul în eurozonă este prognozat să rămână în 2014 la nivelul de 12.2% şi de 11% în întreaga UE.

Germania care a condus managementul de criză al eurozonei va avea un cuvânt greu de spus şi o mare responsabilitate de a găsi soluţii pentru aceste probleme dificile cu care se confrunta ţările zonei euro. Misiunea lui Merkel este cu atât mai grea cu cât nu prea poate conta pe Franţa, unde preşedintele Francois Hollande, ajuns la un record negativ de impopularitate, ezită în continuare să facă reformele necesare pentru a scăpa de datoria şi deficitul mare. Mai mult, şi Italia, cea de-a treia economie din UE, are probleme şi este zguduită periodic de crize politice provocate de condamnarea lui Berlusconi.

Chiar şi atenuarea crizei este un pericol pentru că ea permite revenirea leadership-ului european neambiţios, de mers pe pilot automat. Cât despre Germania, Berlinul nu va renunţa la abordarea sa de ajutor financiar condiţionat de reforme. Asta s-a văzut clar la ultimul summit european când Germania s-a arătat reticentă să suporte o mare parte a efortului financiar pentru mecanismul de faliment al băncilor din eurozonă.

Germania care a condus managementul de criză al eurozonei va avea un cuvânt greu de spus şi o mare responsabilitate de a găsi soluţii pentru aceste probleme dificile cu care se confrunta ţările zonei euro. Misiunea lui Merkel este cu atât mai grea cu cât nu prea poate conta pe Franţa, unde preşedintele Francois Hollande, ajuns la un record negativ de impopularitate, ezită în continuare să facă reformele necesare pentru a scăpa de datoria şi deficitul mare.

Cunoscutul economist american Joseph Stiglitz scrie într-un comentariu pentru The Guardian că ”sfârşitul recesiunii double-dip în zona euro nu înseamnă că medicamentul austeritate a funcţionat şi nu poţi spune asta celor care trăiesc în ţări în care PIB-ul per capita este încă sub nivelul dinainte de 2008, iar şomajul este de peste 20%”. În opinia sa, este nevoie de un deceniu pentru recuperarea economiei, de o uniune bancară reală, cu o supraveghere comună şi de o garantare comună a depozitelor. Mai mult, economistul recomandă o formă de mutualizare a datoriei, prin emiterea de eurobonduri, introducerea de politici industriale pentru a ajuta ţările rămase în urma sa recupereze, o Banca Centrală focusată nu doar pe inflaţie, ci şi pe creştere, angajare şi stabilitate financiară şi înlocuirea politicilor de austeritate cu politici de creştere, concentrate pe investiţiile în oameni, tehnologie şi infrastructură.

Deocamdată uniunea bancară este una dintre cele mai importante răspunsuri ale guvernelor naţionale la criză, dar Berlinul preferă ca băncile, şi nu statele să plătească pentru fondul de dezmembrare a băncilor cu probleme.

Costurile politice ale crizei

Revenind la costurile politice ale crizei, acestea vor deveni vizibile la alegerile europarlamentare din mai, când eurofobii şi euroscepticii vor profita de anii de austeritate, de şomaj şi de renaţionalizarea dezbaterilor europene pentru a câştiga procente importante, din Marea Britanie până în Grecia. Nu întâmplător Frontul Naţional este dat ca numărul 1 în Franţa la alegerile europene, dacă ne gândim la ezitările lui Hollande.

Populiştii, extremiştii şi euroscepticii ar putea obţine chiar 30% din locurile din Parlamentul European. Ei nu vor influenţa doar agenda acestuia, ci vor obliga şi partidele mainstream la nivel naţional să vireze către extrema dreaptă, către o radicalizare a poziţiilor faţă de diferite probleme precum imigraţia. Deja tonul politicienilor mainstream din Marea Britanie şi Germania faţă de muncitorii români şi bulgari a atins o cotă îngrijorătoare de extremism şi populism, motivat de apropierea alegerilor.