Mărturia unui român din Bruxelles: cum s-a ales “Libertatea” în diaspora

”Ne-am simţit ca o mulţime de cobai în experimentul anti-democratic al Guvernului PSD, testaţi pentru a măsura reacţiile şi gradul de suportabilitate la o serie de parametrii precum frigul, ploaia, urletele, claustrofobia şi, nu în ultimul rând, umilinţa”, povesteşte Claudiu Berbece, specialist în comunicare, pentru Epoch Times, referitor la experienţa votului în cel de-al doilea tur al alegerilor prezidenţiale la Bruxelles.

”Trebuie să încep prin a mărturisi că m-a simţit eliberat după ce, duminică, am stat opt ore la coadă aşteptând să votez la Consulatul Român de la Bruxelles. Încercând un joc retoric cinic, ar trebui să le mulţumesc autorităţilor române, în frunte cu pe-drept-hulitul Victor Ponta, pentru modul ruşinos în care au organizat – sau mai degrabă au refuzat să organizeze – procesul electoral din diaspora. Nu mai trăisem până acum senzaţia că, indiferent cine iese preşedinte, am să rămân cu satisfacţia că am putut vota. Dar s-a întâmplat în ziua de 16 noiembrie, puţin după ora locală 20.

Deşi alertaţi de cele întâmplate în turul I, când prietena mea aşteptase 3 ore să voteze la Reprezentanţa României în Bruxelles, am decis amândoi că după tot tămbălăul consumat în media lucrurile trebuie să se îmbunătăţească în turul II şi nu ne-am trezit cu noaptea-n cap să mergem la vot. Plus că aveam să schimbăm locul: la Consulat. Am ajuns acolo pe la ora 12. A fost prima greşeală tactică: am găsit o coadă care se întindea deja pe două străzi şi un bulevard, cotind de două ori. Ne-a luat câteva minute bune doar să ne dăm seama unde se termina cordonul de cobai în experimentul anti-democratic al Guvernului PSD. Căci exact aşa aveam să ne simiţim după câteva ore şi doar câţiva zeci de metri parcurşi spre secţia de votare: ca o mulţime de cobai, testaţi pentru a măsura reacţiile şi gradul de suportabilitate la o serie de parametrii precum frigul, ploaia, urletele , claustrofobia şi, nu în ultimul rând, umilinţa.

Eu zic că am rezistat pentru că am venit cu o doză mare de bună-voinţă. Am râs când o femeie uşor panicată de aproximarea mea iniţială că “va fi haos, vom sta cel puţin 4-5 ore” m-a acuzat mai în glumă, mai serios că “vrei să ne descurajezi, eşti pus de Ponta!”. Am râs şi când, aflaţi aproape de expirarea timpului de aşteptare estimat iniţial, începeam să călcăm peste gunoaiele lăsate cu câteva ore în urmă de cei aflaţi în faţa noastră.

S-a strigat “Jos, Ponta!” din greu. S-a strigat şi “Libertate!” , creând momente de comic-absurd în jurul nostru atunci când o doamnă aflată la capătul răbdării a replicat “Ce libertate, bă?! Eu vreau doar să votez!”

Dar nu toată lumea a şi apucat să voteze. Formasem un grup alături de trei tinere, două românce cu state vechi în Bruxelles şi o a treia din Republica Moldova, care se mutase cu doar o lună în urmă. După patru ore de aşteptat, confruntată cu prima rafală de ploaie şi puţin îngrijorată de “stările conflictuale” create în mulţimea frustrată, una dintre bruxellezele “vechi” a decis să renunţe. A fost dezamăgitor şi, în acelaşi timp, tentant pentru noi, cei rămaşi la coadă. Dar am continuat. Am mers înainte – în fapt, am păşit foarte mărunt - prin noaptea care se lăsa deja, cu “Deşteaptă-te, române!”.

După 5 ore, intraţi deja pe strada Consulatului, coada a început să se lăţească. Abia aici ne-am confruntat pe de-a întregul cu dimensiunea problemei. Erau trei secţii – încă una la Ambasada şi una la Institutul Cultural - cu intrări apropiate şi cozi care veneau din trei direcţii, închegându-se şi suprapunându-se.

După 7 ore, toate stările – de ură, nemulţumire, indignare, frondă – începuseră să se aplatizeze, lăsând locul oboselii.

După 6 ore, ne terminaserăm proviziile, nu mai aveam lumină naturală afară pentru a putea citi, şi abia mai găseam spaţiu să ne mişcăm picioarele. Mulţimea vibra din ce în ce mai puternic. Inevitabil, s-a strigat şi “Jos, comuniştii!”. Nimic pro-Iohannis, totul împotriva Guvernului şi a “nenorociţilor ăştia mincinoşi”. Şi pentru “Libertate”. Rezidenţii din zonă începuseră să apară la ferestre şi să se uite ca la spectacol. Gălăgia generală trezise la un moment dat nostalgii fotbalistice, un “Hai, Steaua!” a izbucnit la un moment dat. Numărul poliţiştilor se înmulţea, începuseră şi patrulele canine. Totuşi, nimic nu a degenerat în violenţă.

După 7 ore, toate stările – de ură, nemulţumire, indignare, frondă – începuseră să se aplatizeze, lăsând locul oboselii. Lumea încă mai făcea poze şi înregistrări video, dar scandările deveniseră mai răzleţe şi stârnite mai mereu de aceiaşi oameni. Un singur element de noutate: un avocat s-a apropiat de “cordon” îndemnând oamenii care nu apucă să voteze să-l contacteze pentru a semna o plângere penală de grup împotriva Guvernului Român.

Pentru noi nu a fost cazul. În ultima oră a programului de vot, strecurându-ne pe lângă peretele Consulatului, împinşi de presiunea mulţimii, am reuşit să pătrundem în secţie. Declaraţiile le aveam completate deja. În faţa comisiei, deşi ne-am grăbit cât am putut pentru a permite şi altora să voteze, nu am putut să nu observăm sursa problemei: personalul alocat Consulatului pentru a primi mii de români era de cinci oameni. Plus doi pe scări, care de fapt mai mult îngreunau accesul.

Am scăpat din experimentul anti-democratic al Guvernului Ponta exact în timp ce în ţară se anunţau primele exit-poll-uri. Aşa că, alături de sentimentul de adevărată libertate am început să simt şi mugurii unui efort meritat”.