Mărturii din diaspora: Cum nu s-a votat la Montreal

”Pentru câteva clipe, am avut senzaţia că m-am întors în timp, pe baricadele dintr-o Franţă din Mizerabilii lui Victor Hugo”, povesteşte o româncă, educatoare în Montreal, pentru Epoch Times. Emilia Drobot care n-a putut să voteze a relatat cum a decurs procesul de votare în oraşul canadian:

”Povestea mea începe cam aşa. Ieri după-amiază am plecat spre secţia de votare pe la 6. Nu am putut mai devreme pentru că am avut nişte probleme de rezolvat în cursul zilei. Noi locuim într-o suburbie a Montrealului, cam la 20 de minute de mers cu maşina. În jur de 6 şi un sfert am ajuns la Consulat, dar a fost greu să găsim un loc de parcare pentru ca toate spaţiile erau ocupate probabil cu maşinile celor care erau deja la coadă. Într-un târziu am prins un loc liber şi ne-am alăturat celor prezenţi.

Lumea era liniştită şi aştepta, din când în când se mai făceau câteva glume pe seama timpului de afară, termometrul coborâse câteva grade sub zero. Ningea uşor, fără depuneri. Am stat în exterior aproape 45 de minute. Un ofiţer de securitate lăsa lumea să intre în funcţie de câte persoane ieşeau, pentru a nu se aglomera prea tare în hol.

În holul clădirii coada şerpuia până în capăt, apoi se întorcea pentru a face încă un viraj la 180 de grade, după care continua în sensul opus până în dreptul lifturilor. Acolo se mai aştepta cam 15 minute până când ieşea grupul celor care erau deja intraţi în Consulat şi votaseră. Oamenii înaintau greu. Pe la ora 8 seara încă nu făcusem jumătate din traseul cozii.

Ne-am dat seama că s-ar putea să nu mai avem timp, dar am rămas calmi. Un tânăr a venit cu nişte foi de hârtie pe care erau imprimate nişte tabele şi ne-a spus că este observator. Ne-a rugat pe toţi cei prezenţi să ne lăsăm numele, semnătura, numărul de telefon, menţionând ora la care am ajuns, în cazul în care nu vom reuşi să votăm. Pe la 8 şi jumătate au început să apară gărzile Poliţiei. La 8.45 un grup de 5 gărzi s-a postat în faţa liftului. Un reprezentant al consulului a venit şi ne-a spus să nu mai stăm că nu mai avem timp să votăm. Oamenii au început să vocifereze.

S-au strigat câteva acuzaţii, de genul "Huo, hoţilor şi bandiţilor!", dar lumea a rămas calmă şi a completat listele aduse de tânărul observator. Un domn cu voce de bariton a început să cânte "Deşteaptă-te române!". Câţiva bărbaţi s-au alăturat şi am avut un frumos cor ad-hoc timp de câteva strofe, ceilalţi însă, neştiind versurile până la capăt, au tăcut unul câte unul, lăsându-l singur pe bariton să-şi continue imnul. Oamenii din jur, vădit impresionaţi, s-au transformat în jurnalişti şi şi-au scos aparatele şi telefoanele, grăbiţi să înregistreze momentul. Pentru câteva clipe, am avut senzaţia că m-am întors în timp, pe baricadele dintr-o Franţă din "Mizerabilii" lui Victor Hugo. După terminarea imnului, domnul şi-a continuat prestaţia rostind versurile imnului, cu mâna în dreptul inimii.

Lumea era emoţionată şi aplauda. În privirile celor din gărzi nu se citea aproape nimic în afara câtorva sclipiri cu tente de uimire. Probabil, pentru ei eram doar un grup desuet şi puţin cam zgomotos, ca o amintire de pe vremea bunicilor.

Am ieşit afară zâmbind şi gândindu-mă că trăisem una din cele mai frumoase experienţe ale vieţii mele. Pe stradă erau parcate în jur de 10 maşini ale Poliţiei, cu echipaje în interior. Unii vorbeau la staţii de emisie-recepţie, pregătiţi să acţioneze în cazul în care totul ar fi degenerat. Asta a umbrit puţin emoţia momentului făcându-mă să am din ce în ce mai mult certitudinea că trăim într-o lume în care oamenii au devenit deja doar nişte numere.