Lumea are încă nevoie de un poliţist. Să sperăm că SUA nu renunţă la această misiune [The Guardian]

Bilanţul Americii în ceea ce priveşte menţinerea ordinii globale este profund defectuos, dar singurii câştigători din deriva sa spre izolaţionism vor fi Xi Jinping şi Vladimir Putin, afirmă un articol de opinie publicat de The Guardian şi semnat de Simon Tisdall, jurnalist şi comentator de afaceri externe pentru publicaţia amintită.

Potrivit lui Tisdall, conducerea globală americană a primit o lovitură serioasă săptămâna trecută. Politicienii şi experţii de pe ambele maluri ale Atlanticului au făcut coadă pentru a condamna invazia dezastruoasă a lui George W. Bush şi Tony Blair în Irak în urmă cu 20 de ani, luna aceasta. În acelaşi timp, Congresul a luat măsuri pentru a abroga legea privind puterile de război care permite preşedintelui SUA să lanseze intervenţii militare în străinătate.

Între timp, la Moscova, Xi Jinping, strunindu-şi marioneta rusă, Vladimir Putin, a propus o nouă ordine globală care să înlocuiască modelul condus de SUA de după 1945. Dictatorul de facto al Chinei se oferă cu generozitate să "stea de pază" asupra planetei. În lumea nouă şi curajoasă a lui Xi, supunerea şi supravegherea înlocuiesc şocul şi uimirea. Democraţia trece în plan secund.

Faptul că Irakul a fost un autogol catastrofal şi evitabil nu mai este contestat în mod plauzibil. Numeroase avertismente anterioare nu au fost luate în seamă. Cu toate acestea, la fel de mioape sunt şi încercările actuale, din partea extremei drepte şi a extremei stângi, de a folosi acest dezastru pentru a discredita intervenţionismul condus de SUA în general şi pentru a sărbători declinul consecvent al influenţei americane.

Orientul Mijlociu arată ce se întâmplă atunci când SUA se dezangajează sau îşi lasă garda jos. Retragerea din Irak din 2011 a prefigurat un deceniu de teroare şi război civil în Siria, de revoltă a liniei dure iraniene, de crimă a aliaţilor saudiţi de altădată în Yemen, de Afganistan scufundat în trădare şi mizerie şi de haos fără cârmaci în Israel-Palestina.

"Ce s-ar fi întâmplat dacă SUA nu ar fi acţionat după ce Saddam Hussein a invadat Kuweitul în 1990? Cel mai probabil, nimic", se întreba recent veteranul analist Bill Schneider. După ce Europa a îngheţat de groază, a revenit SUA să conducă o coaliţie pentru a pune capăt războiului din Bosnia.

"Când au avut loc atrocităţi în Cambodgia, Rwanda, Congo şi Darfur, întreaga lume - inclusiv SUA - a privit în altă parte. Aşa că nu s-a făcut nimic. Rezultatul a fost genocidul", a susţinut Schneider.

La această listă se poate adăuga Siria, unde Barack Obama, după acţiunile din Irak, nu a intervenit în 2013 pentru a opri folosirea de către regimul Assad a armelor de distrugere în masă. Cât de ironic este acest lucru?

Evident, SUA o dă adesea în bară. Cu toate acestea, oare criticii "hegemoniei" americane, oricât de profund defectuoasă, egoistă şi arogantă ar fi, fără îndoială, cred cu adevărat că bătăuşi autocraţi precum Xi sau criminali de război precum Putin ar face o treabă mai bună ca poliţist global?

În mod ideal, desigur, un poliţist nu ar trebui să fie necesar. Dar, din păcate, lumea nu funcţionează aşa. Un consiliu de securitate al ONU veşnic divizat nu îşi poate aplica propriile reguli şi tratate. Organizaţiile regionale, precum UE, Uniunea Africană şi ASEAN, nu dispun de o putere dură atunci când lucrurile se prăbuşesc.

Europa s-a descurcat mai bine decât se aştepta în privinţa Ucrainei. Dar fără intervenţia preşedintelui american Joe Biden şi fără asistenţa de aproape 77 de miliarde de dolari din partea SUA, războiul ar fi putut fi pierdut până acum. Cu toate discuţiile despre autonomia strategică, Bruxelles-ul, ca de obicei, a privit spre Washington pentru a lua iniţiativa. Germania a refuzat să furnizeze tancuri Kievului dacă nu o făcea şi Biden.

Nici Trump şi nici DeSantis nu împărtăşesc opinia lui Biden că acest conflict face parte dintr-o luptă mai amplă pentru democraţie.

Un mister persistent este de ce Putin, după ce a ocupat părţi din Ucraina în 2014, nu şi-a lansat invazia totală în timp ce Donald Trump era preşedinte. Având în vedere politica lui Trump faţă de Kremlin, fobiile sale antieuropene şi anti-NATO şi ideologia sa reciclată "America first", Putin ar fi putut foarte bine să scape cu bine.

S-ar putea să o facă încă, dacă Trump este reales. Îndoielile cu privire la rolul mondial al Americii sunt agravate de resurgenţa din era izolaţionismului - o îngrijorare tot mai mare pentru Ucraina şi democraţiile occidentale. Atât Trump, cât şi guvernatorul Floridei, Ron DeSantis, favoriţi comuni pentru nominalizarea republicană la alegerile prezidenţiale din 2024, doresc să reducă sprijinul acordat Kievului - la fel ca 40% dintre votanţii republicani probabili.

Niciunul dintre cei doi bărbaţi nu împărtăşeşte punctul de vedere al lui Biden potrivit căruia conflictul face parte dintr-o luptă mai amplă pentru democraţie. Niciunul dintre ei nu crede că este un interes vital al SUA. Trump, în mod absurd, susţine că ar pune capăt războiului într-o "zi", forţând Ucraina să cedeze terenuri.

Pentru DeSantis, este o simplă "dispută teritorială" sau, pentru a-l cita pe Neville Chamberlain, o "ceartă într-o ţară îndepărtată, între oameni despre care nu ştim nimic". DeSantis, aflat sub tirul focului, a dat puţin înapoi de atunci.

Sentimentul izolaţionist este totuşi în creştere în rândul republicanilor, dintre care trei sferturi îl susţin fie pe Trump (40%), fie pe DeSantis (36%), potrivit unui sondaj CNN. Doar 9% au declarat că politica externă este o prioritate principală.

Se deschide o prăpastie clară între candidaţii aflaţi în frunte şi speranţele şovăielnice, precum fostul vicepreşedinte Mike Pence, fostul ambasador la ONU Nikki Haley şi fostul secretar de stat Mike Pompeo. Toţi susţin viziunea expansivă, de tip Reagan, a "oraşului strălucitor de pe un deal" al conducerii globale a SUA. Toţi sunt blocaţi la o singură cifră în sondaje.

"Donald Trump este multe lucruri, dar nu este un republican Reagan", a scris analistul Ben Jacobs, disecând o recentă tiradă a lui Trump. "Discursul său a reprezentat o revenire la un GOP de dinainte de al doilea război mondial, cu doze atât de populism, cât şi de paleo-conservatorism". Marea întrebare, a susţinut Jacobs, este cât de decisiv se poate dovedi izolaţionismul America first în 2024.

Diviziunile republicane pe măsură ce se apropie alegerile reprezintă o oportunitate pentru Biden - şi pentru Xi şi Putin, de asemenea. Democraţii, prin susţinerea conducerii globale tradiţionale postbelice a SUA, vor spera să captureze centrul politic.

Cu toate acestea, bifurcarea lumii a lui Biden între democraţii iubitoare de libertate şi autocraţii opresive este prea simplistă pentru a face faţă provocărilor viitoare. O lume multipolară şi un echilibru mai echitabil al puterii - care să nu fie dominat şi distorsionat de superputeri şi dictatori - trebuie să fie obiectivul secolului XXI. Nu este doar mai echitabil, ci şi mai sigur.

Aceasta nu înseamnă că intervenţia occidentală condusă de SUA, sub rubrica "responsabilitatea de a proteja" a ONU, ar trebui abandonată ca politică de ultimă instanţă. O lume în perpetuă dezordine va avea întotdeauna nevoie de oameni care să rezolve probleme şi pacificatori.

Mai bine America decât Xi, Putin şi cei ca ei.